Împlinirea în toamna lui 2023 a 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu a prilejuit editurii Humanitas reeditarea unei părți dintre cărțile uneia dintre cele mai proeminente personalități nu doar ale exilului românesc din perioada comunistă, ci a întregi culturi românești dintr-o consistentă parte a secolului trecut. Au reapărut o serie dintre cronicile difuzate mai întâi pe undele scurte ale Europei Libere, cronici care, într-un fel sau altul, s-au constituit într-o originală și palpitantă, uneori chiar non-conformistă, istorie a literaturii române din perioada comunistă, au fost retipărite volumul Etica Neuitării întocmit de Vladimir Tismăneanu, Jurnalul esențial, adică o formulă concentrată realizată de Cristina Cioabă, a celor șapte volume apărute tot la Humanitas, volume ce acoperă perioada 1981-2002, și, în fine, La apa Vavilonului. Pe care aș numi-o o carte-hibrid, în sensul superior al sintagmei.
De ce carte-hibrid? Fiindcă rescrie, reordonează, comentează în funcție de o logică nouă, aceea impusă de perspectiva specifică cuiva ajuns la vârsta senectuții ca și de jocurile și capricille memoriei ce nu se supune întotdeauna unei riguroase axe a timpului, o memorie care adesea nu mai are răbdare și cedează tentației anticipării, o bună parte din ceea ce i s-a întâmplat Monicăi Lovinescu din 1941 sau, mai degrabă din 1946-47 și până la începutul anilor ‘80.
Din 1941-42 și până în fatidicul an 1958, an în care Securitatea comunistă a arestat-o pe Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu, Monica Lovinescu a ținut un jurnal. Abandonat din cauza tragediei familiale ce i-a marcat întreaga existență. Fosta jurnalistă a Europei Libere a recitit după 1989 jurnalele din acea vreme, le-a completat cu o mulțime de alte amintiri descifrate și interpretate din perspectiva timpului care validează ori invalidează impresiile scrise la cald, le-a comparat și completat cu ceea ce a găsit în scrieri similare ale lui Virgil Ierunca, cu însemnări personale din carnete ori chiar din foi răzlețe, salvate ca prin minune de la pierdere ori de la distrugere, și uite așa s-a născut această carte de memorii.
Memoriile sunt, firește, ale Monicăi Lovinescu, numai că întâmplările reținute și descusute pe toate fețele în cele mai bine de 500 de pagini ale cărții, nu se constituie doar în diagrama unei singure existențe. Existența cuiva care a fost silit să ia, să ia, nu să aleagă, calea exilului. Dar care a mutat într-o stradă a Parisului nu doar Bucureștiul, ci și o întreagă Românie. România ei care cel mai frecvent a fost și România noastră. Fapt ce dovedește acuratețea observației. Semnificativ mi se pare detaliul că studioul în care s-au înregistrat ani buni Teze și antiteze la Paris, Povestea vorbei a lui Ierunca ori contribuțiile Monicilor la Actualitatea culturală românească se afla foarte aproape de Ambasada Republicii Socialiste România.
Ceea ce găsim ori regăsim în La apa Vavilonului nu înseamnă numai cronica ultimilor ani petrecuți în țară de autoarea memoriilor sau a diferitelor etape din existența ei pariziană. Ci cronica nemijlocită, fierbinte, empatică a unei Românii condamnate la exil interior și căreia Monica Lovinescu a ținut să îi întrețină speranța regăsirii teritoriilor și normalității specifice Europei libere. E foarte adevărat că Europa liberă descrisă de Monica Lovinescu s-a aflat și ea, măcar în parte, în primejdia de a-și pierde propria libertate. Fapt constatat de Monica Lovinescu încă din primii ani petrecuți în capitala Franței, unde a ajuns într-o modalitate care arată că, încă înainte de abdicarea forțată a Regelui Mihai și de comunizarea dură, parcă fără drept de apel a țării, România a fost silită să o rupă cu normalitatea.
În primele 100 de pagini ale cărții găsim descrierea făcută cu o luciditate exemplară a Franței intelectuale. A Franței lui Sartre, a lui Aragon și a atâta altor minți luminate ori cel puțin la mare preț, intelectuali care în anii ‘50 erau fascinați de comunism. Care nu înțelegeau sau nu voiau să înțeleagă mai nimic din ceea ce se întâmplă în spatele Cortinei de fier sau din 1961 încolo dincolo de Zidul Berlinului. A Franței care avea să se dezvrăjească de abia după apariția în 1973 a Arhipelagului Gulag și care până atunci declara senină că preferă să greșească cu Sartre decât să aibă dreptate cu Raymond Aron. Care ignora scrierile lui Jeanne Hersch ori memoriile Adrianei Georgescu, care minimaliza cazul Kravcenko.
După anii de la Radio Paris, din 1967 Monica Lovinescu avea să treacă treptat la Europa Liberă. Acolo unde, grație vizionarismului lui Noel Bernard, va avea emisiunile care au făcut-o celebră. Din 1974 i se va alătura pe aceleași unde și Virgil Ierunca. De la microfonul Europei Libere, înfruntând adesea frecvent cu sprijinul înțelept al aceluiași Noel Bernard rigorile uneori absurde impuse de prea prudentul patron american, Monica Lovinescu își va consolida condiția de spectator angajat, de intelectual critic și public. Bernard a fost nu doar cel mai popular director al Europei Libere în românește, a fost directorul caracterizat prin excelență, necondiționat apreciat de Monica Lovinescu. Din lumea de la München mai sunt evocați Mihai Cismărescu și, după părerea mea, cu un exces de severitate Vlad Georgescu. Din orizontul parizian al Europei Libere sunt evocați Teodor Cazaban, Sanda Stolojan, Șerban Cristovici, Mihai Pupăzan, George Banu, Gabriela Ionescu, Paul Barbăneagră, Alain Paruit. Și, firește, Mihnea Berindei a cărui prezență depășește limitele temporale impuse cărții. Dar și aici este vorba de anticipare. La o adică aș putea chiar spune că La apa Vavilonului este un fel de roman autobiografic mustind de analepse și prolepse. Roman autobiografic fiind La apa Vavilonului lasă cuvenitul loc omului de cultură care a fost și care rămâne Monica Lovinescu. Așa se face că, pe neașteptate, ni se oferă mini-cronici literare, teatrale, cinematografice sau de artă plastică. Cu tezele și antitezele de rigoare. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
