În anul școlar 2021-2022, de curând încheiat, după 5-6 ani de la organizarea ultimului concurs de directori, autoritățile abilitate politic și legal din țara noastră (politica e lege în România, iar de multe ori ea chiar ține loc de lege) au decis să pună din nou în concurs funcțiile de conducere din învățământul preuniversitar românesc. Măsura era necesară, având în vedere precedentul recent din 2016, cu valabilitate de patru-cinci ani pe post, cu toate că din 1989 încoace, fără protestul sau nemulțumirea exprimate ale cuiva, aceste concursuri s-au organizat decenial sau uneori nu s-au organizat deloc pentru perioade lungi de timp. Este un fapt curios sau măcar greu tolerabil moral cum se întâmplă ca un profesor să dea examene de câteva ori în viață pentru a deveni titular în sistemul de învățământ, dacă există posturi disponibile, fără a mai pune la socoteală gradele didactice și definitivarea în învățământ, iar conducerea grădinițelor, școlilor și liceelor din România s-a cam ferit în postcomunism (poate și înainte) de asemenea filtre de selecție. Este ca și cum, iertați-mi comparația năstrușnică, o turmă de mioare biblice ar fi trecute ocazional prin ciur și prin dârmon, dar păstorul se consideră de la sine pur și infailibil (sunt și situații în care oițele se ascund sub blană de lup, dar, de cele mai multe ori, mioarele devin lupi odată ajunși să stăpânească). Quis custodiet ipsos custodes? se întreba Juvenal în satirele sale, dar de clasicii latini au auzit doar cei care se feresc să repete ceea ce ei condamnau.
În țara noastră, paznicii democrației sunt, în mod deosebit, păziți de Uniunea Europeană, în măsura în care concedem autorității europene un grad real de eficiență și de bune intenții. Altminteri, cu părere de rău cred că nu ne-ar mai păzi nimeni de noi înșine. De aceea, e greu de spus ce mecanisme democratice funcționale există în organizarea internă a statului român. Se poate ca ele să existe pe hârtie, dar prăpastia dintre țara legală și țara reală continuă să ne agaseze civic, la foc mic, zi de zi. Dacă aceiași oameni sau aceleași grupuri de ,,elită” fac regulile pe care aceleași puternice grupuri le asigură aplicarea, atunci între grupul de elită și un grup de interese oarecare, cum ar fi cele legate de perpetuarea reală a dreptului de acces la resursele statului, nu există o deosebire frapantă sau cel puțin explicabilă în termenii idealiști ai separării puterilor în stat. Nici nu mai este nevoie să căutăm firul unor conspirații în clipa în care un stat este capturat de grupuri organizate, care apelează facultativ la lege numai atunci când se cere rezolvarea unor conflicte de putere financiară și de teritoriu administrativ între ele. Rezolvarea este una și aceeași pentru ca vendetele și lupta internă să se atenueze: fie aceste grupuri dispar și avem domnia legii, iar parlamentul elaborează legile pe care le discută serios cu toți aleșii electoratului, fie un singur grup le exclude pe toate celelalte, iar oligarhia va fi perfectă și neînduplecată. Cu oarecare efort, oligarhia antidemocratică își va alege în timp și-un tătuc cu veleități de patriarh naționalist sau de guru globalist (cele două ipostaze se suprapun la limită, în sensul în care marea națiune e totuna cu umanitatea întreagă), iar calea putinistă a societăților europene va avea mai mulți imitatori decât ce se întâmplă acum în unele țări europene. Ce fronturi vor deschide acești oligarhi antidemocratici, de oriunde ar veni aceștia, rămâne de văzut. Sperăm să nu ajungem acolo, deși indicii în acest sens vin din toate părțile.
Dar să revenim la concursul celor care consiliază în forță profesori, discută ancilar cu părinții și, uneori, între două ședințe și patru situații de terminat, educă pe fugă elevii. În cele trei sesiuni ale concursului organizat în anul școlar 2021-2022 în muncipiului București, datele ne spun următoarele: la prima sesiune din octombrie-decembrie 2021 s-au înscris 626 de candidați pe 644 de posturi vacante, din care doar 595 au dat concursul și numai 380 de promovați au preluat mandatele. Să reformulam succint: avem mai puțin de un candidat pe loc, însă dintre candidați numai 64% l-au promovat. În cea de-a doua sesiune, din februarie-aprilie 2022, constând în teorie din locurile rămase neocupate la prima etapă, din cele 213 posturi scoase la concurs, 141 candidați au promovat, dar numiți în funcție au fost doar 170. Din cei 311 candidați validați înainte de concurs, presupunând că toți au participat la concurs (plus sau minus 10%), numai 45% au devenit directori prin concurs. În cea de-a treia sesiune, din august-octombrie 2022, luând în calcul ultimele posturi de manageri rămase neocupate, în număr de 89, avem 97 de candidați, din care 57 promovează concursul (57%) și doar 30 (o treime din posturile vacante) sunt numiți în funcție conform rezultatului la concurs. Un fapt intrigant birocratic se referă la o simplă socoteală: din cele 264 de posturi rămase vacante după prima sesiune ajungem la 213 scoase la concurs în a doua sesiune, adică mai puține cu 51. Din acestea vacantate se ocupă 170, ceea ce ne indică un număr de 43 de locuri ajunse vacante, care devin însă subit 89, cu 46 mai multe, în cea de-a treia sesiune de concurs, din care avem iarăși un rest de 59 de posturi vacante, dar care sunt ocupate de manageri, fără concurs promovat, în continuare. Presupunem că datele oferite de instituțiile oficiale au în spate o serie de jonglerii legale care explică de ce și cum dispar și repar, iar apoi dispar, posturi vacante. Misterioase sunt căile birocrației statului român, remarcabilă prin calitatea serviciilor sale și prin transparența sa recunoscută european.
Să mergem, cu toate acestea, la fondul problemei, care nu e deloc amuzant, ci destul de împovărător pentru noi ca oameni și, ce vorbă mare, dar ce realitate măruntă!, români. Cei mai mulți (80%?) dintre candidații la concursul de manageri școlari sunt foști și actuali conducători de unități școlare cu experiență de 5, 10, 15, 20 de ani de directorat în funcție. O parte apreciabilă din aceștia au picat concursul scris în prima, a doua sau chiar a treia sesiune, desigur, în funcție de dorința lor de a candida în mod repetat, care nu a fost una nicidecum scăzută, să ne înțelegem. Domnul ministru Sorin Câmpeanu, același care a organizat examinarea din 2016, a permis aproape tuturor profesorilor, indiferent de vechime și gradul didactic, de performanțele sau eșecurile consemnate la activ, să participe la acest concurs de management școlar. De aici putem să deducem intuitiv că dumnealui își dorea împrospătarea managementului școlar românesc, însă ,,la vremuri noi, tot noi”, concurenții realmente fără experiență de conducere aflându-se într-o timidă minoritate. În plus, numărul celor picați și promovați se extrage masiv din rândul vechilor cadre. Dorind să pedepsești experiența unora, cum, din nefericire, s-a vizat, ajungi să te confrunți tot cu aceiași oameni fiindcă nu sunt mulți care să aibă curajul și dorința de a candida în locul lor. Dar dincolo de această reformă cu anasâna, pe care sistemul de învățământ o respinge organic și în ansamblu prin însăși lipsa de concurență manifestată, cum putem înțelege că un director care a rezistat în funcție ani de zile, elaborând și semnând sute, dacă nu mii de documente, a fost urmat oficial de zeci de colegi ani de-a rândul, a organizat examene naționale, a susținut existența cotidiană a școlii românești, așa cum este ea, să descopere într-o zi oarecare că, de fapt, nu era pregătit minimal teoretic pentru ceea ce știe și face deja din experiență, fără să-l fi destituit nimeni pentru incompetență, dacă despre aceasta este vorba și nu altceva? Domnul Sorin Câmpeanu și echipa sa de consilieri-politicieni au demonstrat cu ocazia acestui concurs de management școlar că acei directori care nu au luat concursul, dar erau deja de ani lungi în funcție, nu meritau să fie în posturi și că nu aveau abilitățile cerute pentru ceea ce ei realizau competent, din moment ce nu fuseseră examinați negativ și amendați ca atare în exercițiul funcțiunii. Dar de ce e nevoie să ne arate un concurs nepriceperea când validarea calităților unui manager se face de mult timp de noi, an de an, prin inspectoratele școlare sau prin inspecții ARACIP și RODIS, fără a menționa examinarea la nivelul unității școlare de către colegii profesori? Oare acest examen nu invalidează simultan profesionalismul acestor instituții de inspecție și control al calității? Oare nu se confirmă de sistem propria sa dezinstituționalizare proiectând acest tip de examen în acest fel? Se poate ca răspunsul să fie da întrucât așa stau, la prima vedere, lucrurile. Trebuie ca întregul stat să dea examen pentru a descoperi că o treime sau mai mult din ce se face nu se califică pentru a fi de stat. Alte mecanisme de autocontrol nu există, conform unora din decidenții noștri politici.
Dar să trecem peste această examinare logică și să vedem faptele. Cine îi examinează pe cei care urmează să-i examineze pe alții în școli și licee? În primul rând, inspectorii școlari, ridicați din rândul profesorilor cu cele mai solide dosare de candidatură. Examenele de inspector sunt ca ploaia în deșertul Sahara la noi, iar ploaia este și ea rezultatul unei creații artificiale, numită și aranjament. Însă nu e vorba numai de atât: indiferent de calitățile lor sau de absența lor deranjantă, probate sau nu prin concurs public, inspectorul școlar din România (de management, de resurse umane și de specialitate) este cureaua de transmisie, ușor de înlocuit, greu de profesionalizat, a unor forțe politice superioare. Asta presupunând că inspectorul nu este membru de partid și agent electoral în timpul său liber, caz în care între partidul politic x și inspectoratul y se creează o identitate de persoane, de funcție și de misiune, mai ceva ca în Republica Socialistă România. Mai putem adăuga nepotismul ca o variabilă independentă în model și trageți, vă rog, concluziile. Recapitulăm: profesionalizarea managementului școlar se realizează prin examen scris și oral, organizat și pus în aplicare de cadre de partid, al căror profesionalism rămâne îndoielnic din punct de vedere obiectiv. Este la fel ca atunci când între doctorul care îți prescrie un regim dur pentru a scădea colesterolul din corp și proprietarul de șaormerie din colțul străzii nu există nicio diferență, cei doi fiind și una aceeași persoană. Ce ați zice de un pneumolog care deține o tutungerie lângă spital sau de un preot care ține cârciumă peste drum de biserică? Ambele măști umane câștigă ori clienți, ori pacienți, ori enoriași vii sau morți, surse de profit sigur.
Până la urmă, un cititor cu simț critic va comenta: ,,Plasați politic sau nu, poate sunt și oameni de nădejde, inteligenți, cumsecade printre ei”. Cum să nu? Nu negăm evidența acestui comentariu, dar căutați să numărați câți corespund profilului. E la fel de util ca a socoti picăturile de ploaie din același deșert Sahara, dar în așa fel încât să te încăpățânezi a nu observa dunele de nisip din jur.
Pe deasupra, examenul scris de management școlar a fost elaborat de un centru național de politici și evaluare în educație. Dacă sunt experți în educație cunoscuți în domeniul lor, profesori universitari, academicieni, cercetători de prestigiu etc. nu avem cum să-i știm pentru că numele lor nu a existat în dezbaterea publică. De altminteri, deși orice cunoscător al domeniului educațional de pretutindeni ne-ar întări în idee că funcțiile de conducere sunt capitale pentru calitatea unui sistem național de învățământ, în Romania discuții la televizor sau în presă pe acest subiect nu au avut loc mai deloc. Nici măcar comunitatea revistelor în domeniu educațional, cu ISBN și ISNN unic, nu a întâmpinat momentul ca pe un bilanț de etapă. Cineva a decis altfel, iar altcineva a aprobat prin tăcere. Castelul lui Kafka este un model de organizare socială posibil, dar nu unul pe care ni l-am dori și cu siguranță nu unul demn de condiția umană emancipată, rațională, luminoasă, la care năzuim oficial.
Ce a conținut acest examen scris, pe care atâția directori cu posturile pe masa de joc l-au ratat sau l-au luat pe muchie de cuțit? Întrebări de verificare a coeficientului de inteligență, elemente de matematică de bază (inclusiv sarcini de lucru în care se vorbea, printre altele, de procentele profitului realizat, de parcă școlile de stat din România funcționează ca o firmă comercială), legislația primară din educație (în condițiile în care cea de zi cu zi, constând dintr-o puzderie de OME-uri și H.G.-uri, nu se mai termină niciodată în materie de completări și amendamente) și chestiuni de management, culese din cărți de specialitate în limba engleză, gândite din experiența reală a unor întreprinderi și școli din țările dezvoltate, cu predilecție din spațiul anglo-american. Un inginer IT destupat, cum sunt atâția în România, ar fi promovat cu brio examenul scris, iar aceasta cu o minimă pregătire anterioară, fără să își dorească să conducă o școală sau fără să aibă idee de ce implică acest lucru în practică. Portretul robot al candidatului ideal nu corespunde nevoilor stringente ale societății românești, ci unora imaginare, niște eboșe după ce cred politicienii români că ar corespunde directivelor UE, scrise sau nescrise. Nu ne îndoim că o voce inteligentă ar opina astfel: ,,Și de ce să nu aplicăm modelul cel mai evoluat al zilelor noastre?” Departe de noi intenția de a ne opune progresului, doar că, în acest caz particular, mai indicat ar fi să plătim consilierea unui grup original de experți în educație, de proveniență internațională, și, pe cale de consecință, nu ar mai fi nevoie să improvizăm ,,modelul european” cu imitațiile locale de mucava.
Cât despre examinarea orală, a doua parte a examenului, aceasta a oscilat între bunăvoința programată din timp a colegilor din comisie, privirile unui expert privat în resurse umane, a cărui înțelegere a modului de funcționare a unei școli virează la orice cotitură a raționamentului spre zero (dar cui îi pasă?), priceperea superioară a unui inspector angajat sau nu politic, dar nu tocmai străin de asta, și, nu în ultimul rand, a depins de îngăduința unui consilier local, emanație a electoratului românesc și întrupare a legilor nescrise din țara noastră. Am mai putea adăuga câte ceva despre contibuțiile de tip blat și ,,victorie la masă verde” ale sindicatelor din învățământ, dar peisajul este deja destul de sumbru pentru a mai adăuga încă o tușă neagră de culoare. Ceea ce puțini din elita societății vor să înțeleagă este că din noaptea educației românești nu se poate ieși cu nuanțe de întuneric.
Rămâne, cu toate acestea, întrebarea: ,,Dacă examenul este atât de puțin relevant pe cât îl descrieți cu vervă, oare nu trebuia organizat acest concurs?” Citeste intregul articol pe Contributors.ro
