O sinteză a analizelor la zi referitoare la războiul din Ucraina ne arată că am intrat într-o nouă fază, una ale cărei caracteristici sunt în așa măsură diferite de cele de la începutul conflictului, chiar și față de începutul verii, încât poate exista tentația de a confunda discursul analitic cu cel emoțional-idealist.
Schimbarea a venit brusc, a venit și ca o surpriză, deși putea fi anticipată, chiar a fost anticipată. Încă din 12 august, într-o intervenție pentru Sens Politic, profesorul Armand Gosu ne anunțase că “Ucraina e aproape de preluarea inițiativei strategice”. Nu era vorba despre un optimism supra-dimensionat, ci despre o evoluție dramatică a raporturilor de pe teren, evoluție care s-a tradus prin reușita contra-ofensivei ucrainiene de la începutul lui septembrie. Linia frontului se mișcă acum în defavoarea armatei ruse, euforia eliberării unor teritorii ocupate de aceasta accentuează disimetria care există de la începutul războiului între motivația trupelor ucrainiene și cea a trupelor ruse. Momentele de derută, simbolizate de abandonarea materialului de luptă rusesc în mai multe zone, a demonstrat fragilitatea ocupantului, putem chiar spune că se întrevede o perspectivă pe care chiar unii din Vest declaraseră că vor să o evite: umilirea marii Armate Roșii.
Fie și numai ca o simplă posibilitate, această perspectivă are potențialul de a săpa chiar la rădăcina regimului politic putinist. Născut dintr-un război victorios (cel din Cecenia, deci de pe propriul teritoriu), regimul lui Vladimir Putin s-a axat de la început pe o reabilitare a autorității statului pornind de la dominația exercitată de o elită militarizată. Cu cât libertățile s-au restrâns și resturile de democrație electorală au fost îndepărtate, cu atât au devenit mai importante victoriile militare. Anexarea Crimeei în 2014 în primul rând, dar și campania din Georgia în 2008, intervenția în Siria în 2015, precum și intervenții mai mult sau mai puțin asumate în mai multe state africane, au legat din ce în ce mai strâns ideologia și legitimitatea întregului regim de prestigiul militar și internațional pe care îl (re) câștiga Federația Rusă. Punctul culminat al acestei construcții ideologice și instituționale a fost atacul asupra Kiev-ului. Reacția la eșecul inițial al ofensivei asupra capitalei ucrainiene a fost continuarea războiului, o reacție ce demonstra măsura în care regimul putinist nu-și permite să piardă un război, mai ales acest război. Înfrângerile de pe front din ultimele săptămâni, apoi decizia mobilizării parțiale, întăresc concluzia că regimul nu poate supraviețui unei înfrângeri. În același timp, în actualul context o victorie a Rusiei pare din ce în ce mai puțin probabilă. Cu alte cuvinte supraviețuirea regimului Putin devine și ea puțin probabilă.
Izolarea lui Putin de pe plan internațional, de care s-a vorbit prea devreme, a devenit acum o realitate. Practic nu are adevărați aliați. Cei care prin neutralitatea lor au încurajat inițial agresiunea rusă, invocă azi aceeași neutralitate pentru a nu ajuta Rusia. În același timp șantajul energetic asupra Vestului a eșuat. În timp ce efectele embargoului se fac simțite asupra industriei de armament ruse, Ucraina e beneficiara unui armament din ce în ce mai eficient. În fața aceste disimetrii de resurse în favoarea Ucrainei, Putin și-a aruncat în discursul din 21 septembrie ultimele atu-uri: rezerva de oameni și șantajul nuclear.
Încercarea de a transforma, prin false referendumuri, regiunile ocupate (unele deja parțial eliberate) în regiuni anexate și deci aparținând Federației Ruse nu e credibilă la nivel internațional. E însă modul prin care Putin speră să transforme un război împotriva Ucrainei într-un război patriotic, de apărare a propriului teritoriu, și astfel să-și refacă legitimitatea politică. De data asta nu plecând de la victoriile militare obținute, ci de la perspectiva unei înfrângeri. Aici nu vorbim despre o simplă schimbare de discurs propagandistic, ci chiar despre schimbarea bruscă a pivotului discursului putinist și a tipului său de legitimitate. Schimbarea de perspectivă este atât de brutală încât mai degrabă ne semnalează lipsa de soluții decât o autentică alternativă de refacere a propriei sale autorități.
Ieri victoria legitima sistemul autoritar, azi riscul înfrângerii ar trebui să justifice o legitimă apărare a zonelor cucerite inițial. De fapt această perspectivă a înfrângerii decredibilizează tot demersul ideologic al putinismului. Stalin, atunci când era pe marginea prăpastiei, a recurs la rezerva patriotică și a redescoperit ortodoxia, Putin le-a epuizat și pe acestea, nu are alte resurse de mobilizare colectivă. Putinismul era pe fond un oportunism doctrinar, asimila multe contradicții, se putea reinventa cu condiția să dețină controlul absolut al puterii. Atunci când apar fisuri, atunci când sursa legitimității este epuizată, nu se mai poate reinventa.
Se știe că momentul cel mai periculos pentru un regim autoritar-totalitar este acela al succesiunii la putere. Perspectiva înfrângerii pune mai serios ca oricând problema succesiunii. Nemulțumirea socială provocată de mobilizarea rezerviștilor va crește, dar la fel de destabilizatoare pentru autoritatea lui Putin este și amenințarea cu utilizarea unor arme de distrugere în masă. “Nu e un bluf” a subliniat Putin în recentul său discurs, cu câteva zile înainte președintele Biden anticipa amenințarea replicând “Don’t!Don’t!Don’t!”. Nu numai că șantajul nuclear nu funcționează (dincolo de ceea ce doctrina disuaziunii nucleare ne spunea deja), asta am văzut din prima fază a războiului, dar azi acest tip de șantaj e și mai lipsit de credibilitate căci e venit din partea unui lider mult slăbit. Încercând să inspire teamă societăților vestice, un Putin încolțit riscă să fie luat în serios mai ales de către cei care ar trebui să pună în practică un astfel de ordin. Și cine vrea să participe la o sinucidere colectivă? Eliminarea liderului e mai puțin costisitoare. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
