Din când în când se întâmplă să ne întrebăm care este istoria unor obiecte care ne înconjoară şi pe care le considerăm fireşti în viaţa noastră. O asemenea curiozitate se manifestă şi în cazul obiectelor cu care ne-am jucat în copilărie, le-am demontat şi montat aşa cum ne-am priceput, de mai multe ori, fără să înţelegem iniţial cum funcţionează şi de ce se aflau în magaziile cu scule ale bunicilor, în pivniţă sau în podul casei. Un ceas deşteptător defect, un aparat de radio cu doua game de undă (prevăzut cu un disc pentru frecvenţă), un întrerupător electric rotativ, o cutie metalică plină cu şuruburi şi piuliţe sau prospectele unor aparate de uz casnic pot stârni imaginaţia unui copil şi au devenit nişte jucării improvizate, fără să fie proiectate pentru a ajunge în mâinile unui „Minitehnicus” în pantaloni scurţi şi cu tricoul îmbrăcat pe dos.
Plecând de la obiectele care ne-au marcat copilăria, ne-am îndreptat mai întâi cercetările istorice spre licenţele de fabricaţie ale unor produse realizate în România. Acum a venit momentul să ne referim şi la obiectele mai simple, indicate de politicieni cu sintagma „bunuri de larg consum”. Deşi paseismul a ajuns un fel de sport naţional în România, considerăm că este necesar să expunem în materialul de faţă câteva dovezi cu privire la problemele provocate de politicienii comunişti în economia României. Aceste dovezi provin din perioada pe care o analizăm şi sunt confirmate chiar de comuniştii de atunci din România.
În ziarul „Scînteia tineretului” din 2 octombrie 1954, Sigi Sonntag (corespondent al jurnalului) a anunţat că la întreprinderea metalurgică „21 Decembrie” din Rădăuţi au fost realizate până la 30 august 1954 mai multe maşini de gătit, doniţe şi alte bunuri de larg consum decât au fost planificate de autorităţile de la Bucureşti pentru perioada respectivă.
Acest comunicat de presă ne oferă posibilitatea să îl analizăm din două puncte de vedere. În primul rând, este vorba despre cronologie şi de semnificaţia istorică. Politicienii comunişti îl felicitau la 21 decembrie pe Iosif Stalin pentru ziua sa de naştere, nu la 18 decembrie, aşa cum apare greşit în mai multe surse electronice de informaţii. Pentru a fi în pas cu moda lansată de agitatorii sovietici, comuniştii de la Bucureşti au botezat diferite întreprinderi şi ateliere meşteşugăreşti (după naţionalizarea lor la 11 iunie 1948) cu diferite nume şi zile pe care le considerau speciale, iar una dintre acestea a fost şi întreprinderea din Rădăuţi despre care a scris Sigi Sonntag. Deoarece nu s-a dorit ca toate fabricile să poarte numele lui I.V. Stalin, agitatorii comunişti români au folosit ziua sa de naştere pentru a sublinia încă o dată subordonarea totală a autorităţilor de la Bucureşti faţă de cele de la Moscova.
Numele unor întreprinderi au fost modificate după câţiva ani pentru a se crea o diversitate în ghiveciul monotematic al denumirilor comuniste. De exemplu, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P. Romîne a aprobat în luna octombrie 1954 ca uzinele „Flamura Roşie”-Arad să se numească Uzinele de vagoane „Gheorghi Dimitrov”.
Al doilea punct de vedere pe care dorim să îl prezentăm pe scurt se referă la depăşirea planului de producţie de conducerea întreprinderii din Rădăuţi. În comunicatul de presă nu se precizează în ce condiţii a apărut depăşirea respectivă, dacă a fost rentabil să fie fabricate maşini de gătit, doniţe şi alte bunuri de larg consum, dacă exista o piaţă de desfacere şi de unde au fost obţinute materiile prime necesare – în condiţiile în care în România era instituită planificarea centralizată a economiei. S-a greşit în anul 1954, când conducerea Comitetului de Stat al Planificării a stabilit planul de producţie al întreprinderii de la Rădăuţi pentru anul următor? Au apărut nişte comenzi speciale, plătite mai bine, pentru care s-au alocat resursele materiale şi financiare necesare depăşirii planului de producţie stabilit în anul 1954?
Acesta este un caz minor din multitudinea de rezultate care au fost prezentate elogios în presa din România în timpul dictaturii comuniste, fără să merite acest lucru. Era nevoie de aşa ceva? Agitatorii politici de pe tărâmul obştesc ar putea răspunde afirmativ la această întrebare deoarece, în definitiv, este vorba despre justificarea propriei existenţe şi a activităţii desfăşurate. În cazul în care îşi dădeau totuşi seama de inutilitatea muncii lor, iar orgoliul şi frustările personale depăşeau o limită, ei puteau să se comporte la fel ca fizicianul Aurel Potop, întocmind informări despre conducerea instituţiei în care lucrau şi expediindu-le forurilor superioare de conducere (vezi Petre Opriş, Conspiraţii interne şi delaţiunea lui Aurel Potop, director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică al Academiei Române (1954-1955), în contributors.ro, duminică, 24 ianuarie 2021, https://www.contributors.ro/conspiratii-interne-si-delatiunea-lui-aurel-potop-director-al-sectiei-de-caldura-din-institutul-de-fizica-al-academiei-romane-1954-1955/).
Cazul profesorului Aurel Potop este emblematic pentru un carierist deoarece, după ce a plecat de la institutul de fizică de la Măgurele, acesta s-a ocupat şi de coexistenţa paşnică. De exemplu, în vara anului 1957 a ajuns la Bucureşti o scrisoare trimisă de profesorul american dr. Linus Pauling. Acesta a propus ca oamenii de ştiinţă din toate statele membre ale O.N.U. să sprijine apelul său pentru încetarea experienţelor militare nucleare şi să semneze documentul pe care îl formulase.
Iniţiativa respectivă, dirijată de către propagandiştii sovietici, a fost preluată în România de profesorii Aurel Potop şi Eugen Angelescu şi acel apel a fost difuzat imediat „printre savanţii şi cercetătorii din institutele de cercetări ştiinţifice şi instituţiile de învăţământ superior din întreaga ţară. Oamenii noştri de ştiinţă, a căror activitate ştiinţifică nu se desparte nici o clipă de grija ca cercetările lor să servească progresului şi binelui omenirii, iar nu distrugerii, au semnat în mare număr acest apel”.
După strângerea semnăturilor respective, profesorii Aurel Potop şi Eugen Angelescu au organizat o reuniune la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, în prima parte a lunii decembrie 1957, pentru a comunica faptul că apelul respectiv a fost semnat de peste 2000 de oameni de ştiinţă români. Totodată, Aurel Potop şi Eugen Angelescu au prezentat textul scrisorii de răspuns pe care doreau să o trimită în S.U.A. profesorului dr. Linus Pauling, împreună cu lista cu numele şi semnăturile celor care s-au angajat în acea campanie propagandistică, ipocrită şi fără nici o şansă de succes, împotriva armelor atomice deţinute de S.U.A.
În ce măsură i-a ajutat în carieră, pe agitatorii români, modelul de propagandă pe care l-au copiat de la colegii sovietici este greu de evaluat. De asemenea, nu cunoaştem cât de importantă putea să fie următoarea ştire, răspândită şi la Bucureşti, pentru promovarea în România a celebrei coexistenţe paşnice: „WILNIUS. – Anul acesta (1957 – nota P. Opriş) în Lituania s-au obţinut cîte 6,5 kg de unt pe cap de locuitor, adică cu 2,7 kg mai mult decît cantitatea de unt care s-a produs anul trecut în S.U.A. pe cap de locuitor”. Este însă evident că politicienii sovietici erau obişnuiţi cu grandomania imperială ţaristă, dar aveau în acelaşi timp un complex de inferioritate faţă de S.U.A. Acesta s-a manifestat şi prin comparaţii economice absurde, făcute publice, iar omologii români copiau greşelile sovieticilor fără să se mai gândească la specificul României. Atunci nu apăruse încă reclama „Nu contează că eşti mic, dacă eşti isteţ un pic”.
Dorinţa politicienilor sovietici de a-i provoca la concurs pe liderii S.U.A. şi ai statelor capitaliste dezvoltate în mai multe domenii (în primul rând, în economie) a fost expusă public prin aşa-zisa teorie a coexistenţei paşnice – pe care liderii politici din Occident au considerat-o doar o lozincă formulată de aparatul de propagandă al unui stat agresor, Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, în şedinţa plenară din 30 septembrie 1954 a Adunării Generale a O.N.U., delegatul sovietic la acel for, A.I. Vîşinski, s-a plâns de faptul că John Foster Dulles (secretar de Stat al S.U.A.) şi-a permis să afirme la 15 mai 1954, la Williamsburg (Virginia, S.U.A.), că, de fapt, „coexistenţa nu este prevăzută de teoria sau de practica comunistă sovietică şi poate însemna doar că necomuniştilor li se permite existenţa fizică (subl.n.)”. Tolerarea politică a necomuniştilor presupunea, printre altele, efectuarea unei segregări a populaţiei şi declanşarea ulterioară a unor campanii propagandistice pentru demonizarea celor care refuzau să accepte ideile utopice şi mondialiste vehiculate de minoritatea comunisto-progresistă, care a capturat puterea politică prin implicarea directă a unor birocraţi instalaţi imoral în fruntea unei uniuni de state imperialiste.
Principiul coexistenţei paşnice provine de la Vladimir Ilici Lenin şi a fost reevaluat de politicienii sovietici după cea de-a doua conflagraţie mondială. Mai mult decât atât, Gheorghi Malenkov l-a lăudat pe Iosif Stalin la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. (Moscova, 5-14 octombrie 1952), afirmând că liderul U.R.S.S. ar fi contribuit la dezvoltarea acelui concept politic.
Prin sintagma „coexistenţă paşnică”, autorităţile de la Moscova au făcut cunoscută dorinţa lor de a menţine sistemul sovietic de conducere în toate statele aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S., iar liderii principalelor state capitaliste ar fi trebuit să creadă faptul că politicienii comunişti de la Moscova nu vor declanşa un război mondial împotriva Occidentului. Mai mult decât atât, în opinia liderilor de la Kremlin, politicienii occidentali ar fi trebuit să renunţe la restricţiile economice dure aplicate faţă de ţările cu regimuri comuniste şi să permită deschiderea comerţului lor cu Uniunea Sovietică şi cu statele aflate în sfera sa de influenţă.
În calitatea sa de premier, Gheorghi Malenkov s-a străduit aproape doi ani să utilizeze principiul coexistenţei paşnice în favoarea economiei sovietice, astfel încât să se obţină un salt cantitativ şi calitativ în producţie şi să fie îmbunătăţit nivelul de trai în Uniunea Sovietică. Autorităţile de la Moscova i-au încurajat pe oamenii de afaceri din Occident să înceapă noi afaceri cu unităţile economice din U.R.S.S. şi Nikita Hruşciov s-a ocupat de coregrafia şi de propagarea acelei teorii în străinătate, ca un agitator pe tărâmul obştesc – o expresie folosită de adepţii revoluţiei comuniste şi progresiste mondiale („influencerii” fără frontiere de la acea vreme).
Grandomania imperială se împletea la Nikita Hruşciov cu o dorinţă de a-şi impresiona auditoriul printr-o prezentare mai amplă a deciziilor adoptate de autorităţile sovietice, astfel încât teoria coexistenţei paşnice să fie sprijinită în Occident de cât mai multe persoane. Aşa s-a întâmplat la 25 septembrie 1954, în discuţia sa cu profesorul britanic John Bernal. Nikita Hruşciov a spus atunci laureatului Premiului Internaţional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare” astfel: „Partidul nostru duce cu consecvenţă şi perseverenţă o politică de lărgire pe toate căile a producţiei obiectelor de consum popular şi de satisfacere maximă a nevoilor crescînde ale oamenilor muncii. Or, pentru a ridica nivelul producţiei de mărfuri, trebuie ridicat nivelul producţiei de cereale, pentru că în ultimă instanţă cerealele constituie baza tuturor celorlalte produse alimentare, mai mult chiar – baza producţiei multor categorii de mărfuri de larg consum. Pentru a obţine mai multe cereale a fost adoptată hotărîrea de a folosi pămînturile înţelenite din Kazahstan şi Siberia – vaste cîmpii fertile, bune pentru cultivarea cerealelor. [...]
Abia acum, cînd s-a dezvoltat industria socialistă, cînd industria de maşini sovietică a atins volumul ei actual, a devenit cu putinţă să valorificăm asemenea suprafeţe întinse cu ajutorul unui număr relativ mic de oameni. În 1954 pentru valorificarea pămînturilor înţelenite se trimit 120.000 de tractoare (convenţionale de 15 H.P.), 10.000 de combine şi multe alte maşini şi unelte. Trebuie arătat că aceste maşini au fost detaşate fără a spori programul construcţiei de maşini agricole. Cînd s-a luat hotărîrea cu privire la acest plan, am făcut apel la voluntari; pentru valorificarea pămînturilor înţelenite era nevoie de cîteva zeci de mii de oameni, dar la chemarea partidului au venit de la bun început un număr cu mult mai mare de oameni decît eram în stare să folosim. Avînd maşini şi oameni, nimic nu ne poate împiedica să obţinem atîtea cereale cîte dorim. [...]
Ştiu că în străinătate se vorbeşte că noile măsuri luate în domeniul agriculturii ar reprezenta o schimbare radicală a întregii politici economice sovietice. Aceste afirmaţii nu corespund realităţii. Noi nu slăbim atenţia acordată dezvoltării industriei, industria noi n-o sacrificăm agriculturii. Dezvoltarea tuturor ramurilor industriei va continua şi de aci înainte conform planului trasat. Totodată vom acorda şi de aci înainte principala atenţie dezvoltării industriei grele. Tractoarele cu şenile, plugurile, semănătoarele şi alte maşini agricole, fabricate de uzine anul acesta şi în anul următor, 1955, vor fi trimise mai ales pe pămînturile noi. Prin urmare, în anul acesta şi în anul următor numărul tractoarelor cu şenile nu se va mări pe vechile pămînturi cultivate – acolo se vor trimite tractoare prăşitoare, cultivatoare şi alte unelte pentru cultivarea pămîntului, precum şi piese de schimb pentru tractoarele care există acolo. Între timp în ţară va creşte producţia de cereale şi noi vom putea reveni la o repartizare mai uniformă a maşinilor agricole fabricate”.
Din răspunsurile formulate de Nikita Hruşciov la întrebările puse de un adept al comunismului din Marea Britanie putem afla că agricultura sovietică se dezvolta extensiv pentru a se obţine cantităţi de cereale care să satisfacă într-o măsură mai mare cererile populaţiei. Liderul sovietic nu a spus însă nimic despre investiţiile enorme făcute de autorităţile de la Moscova în domeniul militar, pentru a obţine în special armament atomic şi termonuclear. Oare agricultura a fost influenţată negativ de cheltuielile militare sovietice din anii precedenţi, fiind lipsită de fondurile necesare dezvoltării fireşti? Răspunsul logic este afirmativ, însă profesorul britanic John Bernal nu a formulat această întrebare în U.R.S.S., în discuţia sa cu Nikita Hruşciov.
Deoarece adepţii comunişti şi progresişti care locuiau în Occident erau folosiţi de autorităţile de la Moscova pentru promovarea coexistenţei paşnice, aceştia erau sprijiniţi inclusiv de statele europene aflate în blocul sovietic. De exemplu, pictorul italian Renato Guttuso a ajuns la Bucureşti pentru a expune, la începutul lunii noiembrie 1954, pânzele şi desenele sale în holul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, iar în cronica plastică pe care a realizat-o, Suzana Voinescu a menţionat astfel: „Ceea ce observi de cum arunci o privire asupra lucrărilor expuse este patosul lor, capacitatea artistului de a surprinde realitatea autentică, cele mai dramatice momente ale existenţei poporului său. Aşa este pînza „Ocuparea terenurilor necultivate în Sicilia”. O mulţime de bărbaţi, femei şi copii cu trăsături înăsprite de lipsuri năvălesc pe pămînturile moşierilor. Atmosfera sumbră, apăsătoare, chipurile ţăranilor desfigurate de mînie, îţi sugerează cu mare forţă mizeria ajunsă la limită, revolta care nu mai poate fi stăpînită. [...]
Minerii din Sicilia, clasa muncitoare italiană, nu se lasă încovoiaţi – spune parcă reuşitul portret. Acelaşi sentiment de forţă se desprinde şi din pînza „Muncitor spălîndu-se pe mîini” (la sfîrşitul unei zile de muncă). [...]
În pînzele lui Guttuso se reflectă ca într-o oglindă realitatea capitalistă. E deajuns să priveşti tablourile care înfăţişează viaţa copiilor de mineri de la minele de sulf. Cu trupurile scheletice, îmbrăcaţi în zdrenţe, dormind pe jos un somn greu, trudit, aceşti copii acuză cu putere nemiloasă orînduirea capitalistă. La fel şi „Împuşcarea patrioţilor” Grecia 1952, unde se văd patru tineri în momentul execuţiei. Uciderea lor îţi umple sufletul de mînie, te cheamă la răzbunare împotriva călăilor poporului (subl.n.)”.
Acest patetism, prezentat de Suzana Voinescu sub titlul „Un mare artist progresist. Expoziţia pictorului italian Renato Guttuso”, ne aduce aminte de intrigile politice în care a fost implicată Lucreţia Borgia pentru anihilarea unor inamici personali, înainte de inventarea „Noviciok”-ului. Talentat, Renato Guttuso a fost un adept al realismului socialist în artă, însă nu cunoaştem în ce măsură acesta a înţeles anumite expresii utilizate de comunişti (de exemplu, „tovarăşi de drum” şi „idioţi utili”) şi nu ştim cum a reacţionat după ce Nikita Hruşciov a prezentat celebrul său „Raport secret” la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., privind cultul personalităţii lui Iosif Stalin şi crimele politice săvârşite în Uniunea Sovietică, în anii ’30.
Pictorul italian a fost menţionat în câteva surse de informaţii pentru primirea Medaliei de Aur a Păcii în domeniul artei – decoraţie stabilită la Varşovia, la 23 august 1950, de un juriu format la iniţiativa Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii (o organizaţie pe care autorităţile sovietice au înfiinţat-o la Paris în aprilie 1949). Acel juriu a apreciat, printre altele, albumul realizat de Renato Guttuso şi intitulat „Dumnezeu e cu noi”. Ceremonia decernării Premiilor Internaţionale ale Păcii pentru operele de artă şi literatură a avut loc la 22 noiembrie 1950, la Teatrul de Stat din Varşovia, în ultima zi a celui de-al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii. Ulterior, pictorului italian i s-a decernat şi premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare” (în anul 1971, la Moscova). Progresismul lui Renato Guttuso, prezentat de Suzana Voinescu în anul 1954, în România, era deja comunism pe faţă.
Revenind la liderii sovietici, aceştia au înţeles că populaţia suferă şi din cauza dezvoltării insuficiente a industriei bunurilor de larg consum din U.R.S.S. Ideea respectivă a fost folosită pentru analizarea situaţiei economice a ţărilor din blocul sovietic, iar delegaţia condusă de Gheorghe Gheoghiu-Dej, care a fost la Moscova în iulie 1953, a trebuit să îndure criticile dure binemeritate formulate de liderii sovietici privind situaţia dezastruoasă în care se afla economia românească după mai mult de cinci ani de conducere comunistă a ţării.
Drept urmare, după Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. (19-20 august 1953), autorităţile de la Bucureşti au impus un plan de măsuri pentru dezvoltarea industriei bunurilor de larg consum. Pe baza acestuia, în anul 1954 a început fabricarea în România a două modele de bicicletă şi a unui acordeon („Timiş”), iar la uzina „Electromagnetica” din Bucureşti a fost lansat în producţie de serie un aparat nou de radio (E.M. 541). În paralel, la fabrica „Radio Popular” din Bucureşti au fost realizate în luna august 1954 primele 100 de bucăţi ale modelului „Bucureşti S. 543 U” (proiectat de inginerul Gheorghe Terza cu trei lămpi şi două lungimi de undă), iar la întreprinderea I.S.A.R. din Ploieşti au fost produse pentru prima dată sobe de bucătărie (1200 de exemplare până la 23 august 1954), răcitoare de gheaţă pentru uz casnic (410 bucăţi), cazane metalice pentru spălatul rufelor (14.500 de exemplare) şi pompe de tras apă, tip I.S.A.R. 70 (230 de bucăţi), necesare în gospodăriile românilor.
Primul model de bicicletă a fost proiectat la Bucureşti, în 13 zile, de către inginerii Constantin (sau Ion) Xenachis şi Gheorghe Ghemuşliu, împreună cu proiectanţii Vergu, Lucia Petrescu şi Gheorghe Nicolae, sub coordonarea inginerului Nestor. Modelul a primit numele „Pionier” şi 500 de bucăţi au fost pregătite pentru vânzare în lunile martie şi aprilie 1954. Gheorghe Ghemuşliu a precizat la acea vreme faptul că la primul prototip (botezat „B. 28”) au fost îmbinate soluţiile tehnice aplicate la trei modele de bicicletă: „Stadion” (cehoslovacă), „MIFA” (fabricată în R.D.G., la VEB Mifa-Werk din Sangerhausen) şi „Harkov” (sovietică).
Cel de-al doilea lot de 500 de biciclete „Pionier” a fost finalizat la începutul lunii septembrie 1954, după înlăturarea defecţiunilor constatate la torpedou. Tot atunci au fost înlocuite mufele de la cadru (confecţionate din ţevi sudate) cu un model presat şi ambutisat, iar la lotul respectiv s-au montat lanţuri de bicicletă mai bune din punct de vedere calitativ.
Prototipul celui de-al doilea model de bicicletă, „Victoria”, a fost finalizat la Zărneşti în trimestrul al II-lea al anului 1954, cu sprijinul personalului de la fabrica de biciclete existentă la Bucureşti. Trecerea la producţia de serie a avut loc în toamna aceluiaşi an la uzina „6 Martie”, iar pentru anul 1955 a fost planificată o producţie zilnică de 200 de biciclete „Victoria” la uzina de la Zărneşti (cunoscută de publicul larg sub numele de Tohan).
În primăvara anului 1954 a apărut şi prototipul primului acordeon fabricat în România: „Timiş”. Instrumentul era prevăzut cu 45 de başi şi a fost realizat la o cooperativă meşteşugărească din Timişoara. Recepţia curbei de răspuns a tonurilor la prototipul respectiv a fost făcută de Opera de Stat din localitate.
În cazul „Electromagnetica” (o uzină specializată în fabricarea de aparataj telefonic, centrale şi staţii de amplificare), autorităţile au hotărât diversificarea producţiei sale deoarece fabrica „Radio Popular” avea o capacitate mică de producţie şi nu reuşea să ofere marfă suficientă pentru piaţa internă. Drept urmare, în luna august 1954 au fost montate la uzina „Electromagnetica” zece exemplare din seria zero a unui model nou de aparat de radio: E.M. 541. Ritmul de realizare în producţie de serie a unui exemplar urma să scadă treptat, începând din luna octombrie 1954, de la 3 minute la 2 minute şi 10 secunde. Până în anul 1956 au fost fabricate încă patru modele de aparate de radio la uzina „Electromagnetica”, apoi liniile de producţie au fost transferate la fabrica „Radio Popular”.
Ca fapt divers, precizăm că autorităţile est-germane s-au confruntat la rândul lor cu probleme în acest domeniu şi pentru anul 1954 a fost prevăzută fabricarea a doar 3500 de aparate de radio.
Din articolele laudative publicate în presa vremii despre bunurile româneşti de larg consum şi despre produsele alimentare obţinute în ţară (prezentate inclusiv la expoziţii) putem să aflăm ce mărfuri importante au fost oferite pentru cumpărare cetăţenilor, în magazinele din România, în anul 1954:
- încălţăminte realizată la fabrica „Solidaritatea” din Oradea şi la cooperativa „30 Decembrie” din Iaşi;
- îmbrăcăminte produsă la întreprinderile „Oltenia” şi „I.C. Frimu” din Craiova şi la fabrica „Moldova tricotaje” din Iaşi;
- diferite obiecte metalice realizate la Întreprinderea Metalurgică de Stat din Roman;
- mobilă de tip „Ardealul”, produsă începând din luna iunie 1954 la fabrica „Simo Geza”;
- maşini de gătit care utilizau combustibil gazos, arzătoare pentru aragaz, prize electrice din bachelită, răzători din tablă cositorită, bidoane pentru untură, săpun de toaletă (toate produsele menţionate fiind fabricate la Bucureşti);
- frigidere de uz casnic „Arctic 1954”, realizate la fabrica „Balanţa” din Sibiu începând din luna mai 1954. Dulapul de păstrare a alimentelor, fabricat dintr-un cadru din lemn cu pereţi dubli, avea o capacitate de 70 de litri. Aparatul era împărţit în două compartimente (unul fiind pentru agregatul frigorific), iar întregul frigider avea o greutate de 100 kg;
- răcitoare electrice cu absorbţie şi răcitoare de uz casnic, ambele tipuri fiind realizate la fabrica „Clement Gottwald” din Bucureşti şi puse în vânzare începând din luna august 1954;
- ceainice electrice realizate la întreprinderile „Aparataj” nr. 1 şi „Electromotor” din Timişoara;
- maşini electrice de călcat pentru voiaj, fabricate la Întreprinderea „Electroaparataj” din Bucureşti şi puse în vânzare în luna septembrie 1954. Într-o prezentare a modelului respectiv, apărută în presa vremii, s-a menţionat astfel: „Ajuns în camera sa de la hotel, voiajorul îşi va călca hainele, iar de va întoarce fierul de călcat prin răsturnare, îşi va putea face o omletă pe plita încinsă. De asemenea, maşina are adaptat un dispozitiv pentru încălzirea rapidă a fierului pentru coafat părul”;
- aspiratoare de praf electrice, pentru uz casnic (fabricate pentru prima dată în România);
- telefoane, contoare şi diferite aparate pentru măsură de mare precizie, realizate la Întreprinderea „Electromagnetica” din Bucureşti (fostă „Standard Electric S.A.”);
- săpun, garniţe pentru păstrat untura, stropitori, căldări, ligheane, tăvi pentru copt şi făraşe metalice, realizate la Întreprinderea „Oltul” din Slatina;
- cuptoare, chei pentru aragaz, ciocane, dălţi şi toporaşe pentru uz casnic, fabricate la secţia „Bunuri de larg consum”, înfiinţată în anul 1953 la uzinele „23 August” din Bucureşti;
- unt obţinut la fabrica de la Roman (pusă în funcţiune în ianuarie 1954 şi care era mecanizată, fiind deservită de doar şapte muncitori);
- lapte praf realizat la fabrica „Mureşul” de la Remetea. Aceasta a fost prima unitate economică de acest gen din România. Rodajul tehnic al instalaţiilor a început în luna iunie 1954, iar în toamna aceluiaşi an au fost obţinute primele cantităţi obişnuite de lapte praf;
- sucuri de fructe, obţinute la fabrica de la Râureni, începând din august 1954. În conformitate cu proiectul sovietic, construcţia fabricii a început în toamna anului 1953 şi au fost importate utilaje din U.R.S.S.
Deşi statistica era utilizată de către agitatorii comunişti pe post de ghioagă mediatică pentru a justifica deciziile politico-economice adoptate de autorităţi, producţia de bunuri de larg consum fabricate în România era insuficientă, din mai multe motive, pentru acoperirea nevoilor populaţiei. De exemplu, planul anual de producţie pe care autorităţile l-au stabilit pentru întreprinderea „Flacăra” din Ploieşti a fost îndeplinit doar parţial până la 1 decembrie 1954, astfel: maşini de călcat – 53%; maşini de tocat carne – 59%; sobe populare – 64,9%; diferite vase – 67,5%. În opinia directorului întreprinderii, Gheorghe Stănescu, planul respectiv nu a fost realizat din cauza fluctuaţiei personalului în cadrul întreprinderii pe care o conducea – o problemă reală, fără îndoială.
Un propagandist a considerat însă că directorul întreprinderii nu s-a ocupat de organizarea muncii, nu a spus muncitorilor retribuţiile care li se cuveneau pentru munca prestată, nu s-a ocupat de „însuşirea şi aplicarea experienţei înaintate a oamenilor sovietici şi a fruntaşilor în producţie din ţara noastră”, pentru calificarea profesională a muncitorilor nu a fost utilizată metoda Cotlear (acesta fiind, probabil, numele unui stahanovist sovietic), iar maiştrii şi şefii de echipe „n-au căutat să cultive în rîndul tinerilor dragostea pentru meserie, sentimentul de răspundere şi de încredere în sine”. Lozincile respective nu au fost urmate de precizarea a trei măsuri care puteau să aibă într-adevăr efect în cazurile lucrătorilor indisciplinaţi: penalizarea administrativă, reducerea salariilor şi, în cele din urmă, concedierea celor care turnau fontă la o temperatură mai mică decât cea prevăzută în planul tehnologic, a muncitorilor care nu respectau schiţele şi planurile tehnice, nu livrau la timp piesele necesare, produceau foarte multe rebuturi şi întârziau lansarea comenzilor de lucru. Întârzierile la serviciu, lipsa nemotivată de la program, chiulul, discuţiile fără rost şi plimbările nejustificate (care împiedicau pe alţi muncitori să-şi desfăşoare activitatea) erau, de asemenea, menţionate pe lista problemelor principale de la întreprinderea „Flacăra” din Ploieşti. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
