„Dacă mori, te umpli de bani” – cam asta este esența unei asigurări de viață, chiar dacă niciun asigurator, niciodată, n-o să admită acest adevăr. Dar eu am fost vânzător de asigurări și am multe de spus, de la firul ierbii, nu așa, teorie frumoasă, maca-maca. Prima chestie pe care e bine s-o știți este continuarea condiționalei de mai sus: „... iar dacă nu mori, banii tăi stau la noi până când îi vrei înapoi, dar pentru ei îți dăm o dobândă mai mică decât îți dă banca”. De ce? Păi, pentru că dacă totuși mori, lași societatea de asigurări c-o mare „gaură”.
Nu e nimic ilegal sau imoral aici. E o afacere ca orice altă afacere, doar că are această implicație: moartea. Este dificil să lucrezi, ca vânzător al produsului, cu această componentă emoțională, și iată motivul pentru care asigurările de viață se vând extraordinar de greu. Știu ce vorbesc. Din 2000 până în 2006, asta am făcut.
N-am vândut numai „viață”. Am vândut și RCA, și asigurări agricole, și din cele de locuințe, și „carte verde” (asigurare a mașinii pentru călătorii în străinătate), și asigurări de locuință, și CASCO, și malpraxis, am vândut de toate, ceea ce nu interesează pe nimeni. Dar am citit articolul „Cât costă viața ta? Ar trebui statul să plătească despăgubiri pentru decedații de Covid?” (link aici), publicat la data de 26.11.2021, și am fost neplăcut impresionat. Nu de articol în sine (e prea tehnic pentru nivelul meu), cât de comentariile cititorilor. Pe lângă preaiubitul „Nu se poate” (din câte-mi amintesc, Noica a publicat „Sentimentul românesc al ființei” în 1978. Poate cineva se apucă să-l aducă la zi… zău c-ar cam fi nevoie!), mai apare acolo în comentarii și ideea că viața omului este inestimabilă, deci nu poate fi echivalată în bani. Prețăluită, altfel spus. Că doar nu suntem în târgul de sclavi!
Ba poate. Eu însumi (Mihai Buzea, ca să nu existe dubii) am prețăluit de zeci de ori viețile clienților mei, chiar dacă nu am vândut „zeci” de asigurări de viață (mă înclin în fața celor care au reușit. Chiar e greu să le vinzi pe-astea!). Iată cum merge treaba: după ce eu, vânzătorul, te conving pe tine (cumpărător) că e bine și sănătos să îți faci asigurare de viață, te dau pe mâna „fetelor de la dosare”, care te întorc și pe față și pe dos, ca pe o mănușă uzată: fumezi? Prețul tău scade, prețul asigurării crește. Bei? La fel. Ești bătrân? Prețul tău iar scade. Ești bolnav? Scade. Ești sănătos? Prețul tău crește, prețul asigurării scade. Ești tânăr, sănătos tun, nu bei, nu fumezi și nu ești deloc gras, dar îți place să te dai cu motocicleta? Prețul asigurării crește, cel al vieții tale scade. Iei droguri și nu recunoști? Aflăm!
Așa am pierdut eu cele mai multe vânzări. Îmi făceam treaba, dădeam din gură mai ceva ca Ceaușescu, îl vrăjeam pe om și se lua după mine cu gura căscată, cum s-au luat copilașii după Flautistul din Hamelin, dar fetele de la dosare îl trimiteau la doctor, la analize. Și analizele nu erau heirupiste, las’ că merge și-așa, numai să-i luăm banii clientului; nope! Dacă era după mine, fix așa le-aș fi făcut, dar fetele de la dosare pentru asta erau plătite, să afle totul despre client, chiar și ce lapte a supt de la mă-sa. Îl suceau pe toate părțile, hopa-hop, trei-patru seturi de analize medicale, discuții cu persoane din cercul lui de apropiați, fel și fel de tertipuri, numai să iasă „prețul corect” – adică, dacă omul era sigur, din punct de vedere al asiguratorului de viață, atunci să plătească puțini bani pentru o asigurare valoroasă. Dimpotrivă, dacă omul era nesigur (din același punct de vedere), să plătească mult pentru o asigurare modică… în cazul în care totuși mai voia s-o facă. De obicei, renunța.
Oricine își poate calcula singur prețul aproximativ al propriei vieți. Acum, pe loc. Vârstă, greutate, obiceiuri, vicii, istoric medical, istoric familial, profesiune, situație financiară, localitate de rezidență și încă vreo câțiva parametri, pe care i-am uitat. Bref: un om tânăr, sănătos, bogat, nefumător, care lucrează stând-pe-scaun se poate asigura la un preț convenabil, deci viața lui este scumpă (valoroasă, mai precis). Un om bătrân, bolnav, alcoolist, sărac, șantierist se poate asigura la o sumă astronomică – deci viața lui este IEFTINĂ, și aici voiam să ajung. În teorie toți suntem egali, iar viața omului e neprețuită. În practică nu suntem egali deloc, iar viața unora este fără valoare (de piață). Nu e chiar comod să scrii asta într-un articol și să te-aștepți să nu te-njure lumea, dar îmi asum, dintr-un motiv simplu: eu sunt ieftin. Anul ăsta fac juma’ de secol (La Mulți Ani, mie!), sunt băutor, muncitor cu mâinile, iar conturile mele din bancă sunt sublime, dar goale. Îmi permit să spun adevăruri neplăcute (și incorecte politic), pentru că mă aflu într-o poziție privilegiată. Dacă le-ar spune alde Mitică Dragomir, l-ați jupui de viu!
În articolul citat se mai sugerează și implicarea statului. Chestiuna este extraordinar de delicată, după părerea mea: nu numai pentru că statul este Meșter-Strică, dar și pentru că patrimonializarea dreptului la viață implică calcularea valorii fiecărei vieți în parte. Ar fi oarecum dificil, dar nu o misiune imposibilă. Numai că ne-ar fura iluzia egalității, cu care ne-am învățat de la Revoluția Franceză încoace. Rezistența populară ar fi uriașă. Soluția alternativă (o sumă minimă și egală pentru fiecare viață) există deja și se numește „ajutor de înmormântare”, dar – după părerea mea – eludează însăși problema pe care articolul o pune încă din titlu („Cât costă viața ta?”). Și eu cred, ca și autorul, că patrimonializarea dreptului la viață este un proces inevitabil, dar cred că este un proces pe termen lung, nicidecum potrivit prezentului. Mai e mult până departe!
Mă bazez pe cele două exemple la îndemână: educația și sănătatea. Și statul, și piața liberă oferă aceste servicii, dar statul are partea leului, pe când „privații” sunt deocamdată mult prea scumpi pentru majoritatea cetățenilor. Există însă America, ne putem sui pe gard ca să tragem cu ochiul în curtea lor: acolo, educația și sănătatea sunt dominate de ofertele „privaților”, iar ceea ce a mai rămas în mâna statului este de slabă calitate (bine că nu le-a dat prin cap să privatizeze și pușcăriile! Abia aia ar fi o chestie: „Hă, hă”, ar râde Nuțu, „ce amărât e Mihăiță, face zdupu’ la stat! Mie mi-au dat cinci ani cu executare, bă, săracule, dar îi fac la patru stele!”). Din câte îmi dau seama, ceea ce s-a petrecut ieri în America se va petrece mâine în restul lumii și poimâine în România. Citez din articol: „Guvernul american și-a asumat astfel indirect răspunderea pentru eșecul prevenirii atacurilor teroriste, pentru atingerea adusă dreptului la viață al cetățenilor săi și pentru încălcarea, pe cale de consecință, a pactului social”. Deci, dacă americanii au patrimonializat (prin Victim Compensation Fund) dreptul la viață al cetățenilor lor, vor fi urmați încet-încet și de alte state (bogate). E drept, deocamdată a fost vorba doar de acest eveniment excepțional (9/11), dar e probabil ca în viitor evenimentele „excepționale” să se tot banalizeze, iar dreptul la viață să devină „drept” nu doar cu numele (cum e acum), ci drept-în-fapt, adică măsurabil în bani.
