Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Statele Unite, ”dincolo de orizont”. Noile coordonate ale politicii externe și de securitate americane. Interviu cu analistul Octavian Manea

de     Contributors.ro
Vineri, 17 septembrie 2021, 15:15 Actualitate | Opinii


Octavian Manea
Foto: Arhiva personala

Octavian Manea este unul dintre puținii analiști din spațiul public românesc calificați pe problematica relațiilor externe americane. Interviul de mai jos surprinde ipostaza actuală a Statelor Unite, după retragerea din Afghanistan și încheierea astfel a unei etape. Este o analiză bazată pe fapte, și nu pe declarații circumstanțiale ale diferiților actori.


Formula consacrată este că după 11 septembrie 2001 nimic nu a mai fost cum era înainte. Ce s-a schimbat esențial în Occident în acești 20 de ani din cauza atacului din septembrie 2001? Care au fost consecințele cele mai vizibile?

Personal cred că trebuie să pornim de la ceea ce am văzut în Afganistan în ultimele luni. Presiunea pentru retragere și încheierea așa numitelor ‘războaie eterne’ este o promisiune de campanie făcută deopotrivă de Donald Trump și Joe Biden. Iar acest lucru ne arată că segmente importante din opinia publica americană se poziționează împotriva intervenționismului care degenerează în campanii fără sfârșit. Aici văd una dintre schimbarile esențiale survenite la nivelul Occidentului în ultimii 20 de ani – ascensiunea unei mentalități, a unui scepticism în raport cu intervențiile care conțin o doză importantă de nation-building, înțeles ca proces de transformare societală care ia timp și care în definitiv implică resurse imense. O astfel de susținere nu pare să mai existe la nivelul societății occidentale. Percepute la început că razboaie necesare, cu mize existențiale, trecerea anilor, acumularea erorilor, succesele fragile, cu durată scurtă de viață, au erodat susținerea inițială și le-au făcut să devină mai degrabă războaie opționale, dispensabile (pentru a utiliza distincția făcută de Richard Haass între ‘war of necessity’/’war of choice’).

Pe de altă parte avem un paradox aici. Intervenționismul post 9/11 s-a desfășurat preponderent în state slabe, tehnic eșuate, cu instituții fragile și în societăți unde identitățile tribale rămân coordonate esențiale. Marele paradox, exemplificat ca atare de mai mulți observatori, ține de faptul că 20 de ani mai tarziu, Occidentul însuși capată nuanțe tribale, întreține o atmosferă care favorizează spațiul de manevră al extremelor și care erodează centrul moderat. Când veteranii campaniilor post 9/11 ajung să considere tribalizarea internă ca fiind cel mai mare pericol, avem deja o problemă! Este sugestiv faptul că generalul Jim Mattis își încheie memoriile sale dedicate războaielor din Irak și Afganistan reamintind americanilor de logica fondatoare - „E pluribus unum” („Din mai mulți, unul”). „A fost mottoul pe care strămoșii noștri l-au adoptat pentru a evita să devină o națiune de imigranți divizată în triburi.” În același timp el avertizează: „ceea ce mă îngrijorează nu sunt adversarii externi; dimpotrivă, este dezbinarea noastră internă. În loc să redescoperim un teren comun și să găsim soluții, ne împărțim în triburi ostile care urlă unul împotriva celuilalt, alimentate de emoție și dispreț reciproc.”

E aproape un loc comun să vorbești despre sfârsitul ”hegemoniei americane”, despre auto-izolarea Americii. Ce s-a schimbat în raportul Statelor Unite cu lumea?

Este o narațiune propulsată în momentele de criză internațională. Pe termen scurt retragerea din Afganistan și consecințele sale ar părea sa grăbească o astfel de concluzie. Abundă deja comparațiile cu momentul 1989 când simbolic un alt imperiu își încheia retragerea din Afganistan, doar pentru a expune și mai mult problemele existențiale și structurale care aveau să-i aducă sfârșitul câțiva ani mai târziu. În oglindă este o narațiune amplificată suplimentar de atmosfera internă, de polarizarea extremă pe care o vedem în America de ceva vreme și care pune sub semnul intrebării părți ale consensului de politica externă care a fundamentat în mod tradițional rolul și implicarea SUA în sistemul internațional.

Cred că miza în perioada următoare este aceea de a nu permite imaginilor din Kabul să genereze un efect de domino, să se transforme într-un test de credibilitate al puterii americane. Cu atât mai mult să se extindă la nivelul alianțelor globale ale SUA care sunt garanția echilibrului pentru un anumit tip de ordine internațională. Epoca post Vietnam poate să ofere câteva sugestii în acest sens. Anii de după Vietnam s-au centrat pe reconstrucția unei fundații care în cele din urmă a permis câștigarea Războiului Rece și a făcut posibilă inclusiv lumea unipolară a anilor ’90. Această fundație s-a maturizat în vremea lui Reagan și a lui Bush senior, dar ea a început să se construiască în anii imediat de după Vietnam, inclusiv în timpul administrației Carter. În general anii post Vietnam sunt ani de recalibrare, de refacere a credibilității, de revenire la misiuni tradiționale precum descurajarea convențională în Europa (ceea ce va genera și o revitalizare a NATO) într-un moment în care balanța de putere de pe continent părea să-i avantajeze pe sovietici. Sunt ani în care se investește în avantaje tehnologice specifice Americii și care în sfera militară vor genera sisteme și concepte operaționale ce vor neutraliza strategiile adversarului, reușind descurajarea URSS.

Cum vezi acum ”războiul global împotriva terorii” ca să folosesc formula președintelui Bush? În Irak, în Afganistan operațiunile militare nu au fost tocmai un succes. Iar ”primăvară arabă” a părut mai degrabă o farsă. Sintetic, cum se poate povesti acest ”război”?

Despre lecțiile și erorile acestuia se va scrie decenii la rând. Aș scoate în evidență faptul că Afganistanul a fost propriu-zis o prioritate doar pentru un timp scurt, la scara celor 20 de ani. În lunile și anul de după atacurile asupra turnurilor. Pentru că din 2003 până la debutul administrației Obama centrul gravitațional al războiului împotriva terorismului se mută în Irak. Sunt ani în care s-a pierdut timp prețios și când cele mai multe resurse au fost orientate spre democratizarea Orientului Mijlociu. Cu alte cuvinte exact când ar fi fost mai mare nevoia consolidării câștigurilor militare și ancorarea lor instituțională și societală, America decide deschiderea unui al doilea front, în mare parte opțional. A compromis invazia Irakului orice șansă de reușită în Afganistan? Este o întrebare la care istoricii vor trebui să răspundă. Abia dupa 2009 s-a investit masiv în desfășurarea unei campanii de contrainsurgență prin injecții de forțe de câteva zeci de mii de militari, însă totul după un calendar mai degrabă politic decât unul realist generat de realitățile din teren. Epicentrul efortului a fost orientat către sud, în Helmand și Kandahar, fundația puterii paștune. Efortul trebuia continuat în est în zonele de la granița cu Pakistanul, dar timpul alocat de politicieni se epuizase. Până în 2012 este retrasă cea mai mare parte a forțelor americane urmând ca operațiunile de luptă să înceteze până în 2014. După această dată totul se transformă într-o misiune de susținere, antrenament și un război al forțelor speciale. Pe fond, cred că generalul H.R. McMaster (un veteran al campaniilor post 9/11 și consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Donald Trump) surprinde foarte bine natura campaniei din Afganistan când spune că:”Afghanistan was a one year war fought twenty times over”. Atenția, strategia, resursele, accentele efortului au oscilat permanent și rareori au fost sincronizate.

Sintetic, când tragem linie:

  • războiul împotriva terorismului înseamnă victorii tactice, militare care nu s-au transformat în succese strategice la nivel politic.
  • războiul împotriva terorismului a mai expus rolul și importanța statelor care oferă ‘safe-haven’-uri imposibil de neutralizat. Pakistanul a fost un incubator și protector al talibanilor. Renașterea mișcării aici s-a materializat.
  • nu în ultimul rând, marile puteri revizioniste au studiat atent problemele la care a fost supus Vestul în timpul acestor campanii. În timp, marile puteri revizioniste au învățat ele însele să lupte și să conteste Vestul folosind metodologii insurgente. Competiția pentru ‘inimi și minți’ (o marcă înregistrată a războiului împotriva terorismului) este o bătălie subversivă pe care Rusia și China o poartă acum în mijlocul societăților occidentale, speculând și amplificând energiile tribale de tot felul.

Și totuși terorismul nu a învins. Vorbim despre o anume slăbiciune americană, dar islamismul radical este în retragere, terorismul este în scădere. Cum văd acum Statele Unite problema terorismului acum?

Ca fiind gestionabilă prin formule low-cost bazate pe drone și forțe speciale capabile să exercite o presiune permanentă. Este consensul ultimilor ani. De ceva timp se vorbește despre poziționarea lor ‘dincolo de orizont’ și nu la firul ierbii. Sigur este discutabil cât de eficient poți fi fără a te afla în teren, fără să îți culegi informațiile direct de la sursă. Oricum, ce este exclus din start, sunt formulele extinse și costisitoare centrate pe ‘state-building’. Este unul dintre mesajele centrale transmise pe 31 august, marcând nu doar sfârșitul retragerii din Afganistan, cât o eră a operațiunilor militare menite să reconstruiască națiuni. Este un capitol care se încheie pentru America inclusiv pe fondul experientelor din Irak și Libia. Prioritățile epocii post 9/11 nu mai sunt și cele ale anilor 2020.

Acest lucru se întâmplă și pe fondul transformărilor tectonice survenite în contextul strategic mai larg. În special pe fondul revenirii competiției cu marile puteri revizioniste. De fapt este o ierarhizare calculată a amenințărilor. Terorismul nu mai este văzut ca în primele zile de după 11 septembrie, ca fiind o amenințare existențială. Și, în esență, vorbim de o credință profundă a actualului președinte. Într-un interviu din 2016 (sugestiv intitulat The Biden Doctrine), Biden spunea că una dintre lecțiile desprinse din serviciul public este aceea de “a da prioritate celor mai importante amenințări și de a aloca resurse în raport cu natura amenințării. Există tendința de a răspunde lupului de la ușă, dar decidenții tind să răspundă uneori în exces și să nu lase suficiente resurse pentru a face față haitei de pe câmp.”

Care sunt noile coordonate ale politicii externe și de securitate americane?

De departe, poate cea mai importantă componentă este reîntoarcerea competiției dintre marile puteri. Este firul roșu care leagă ultimele trei administrații. Semințele ajustării, ca să spunem așa, au fost plantate în 2013-2014, când accentul pe great power competition era foarte prezent în discursul leadershipului Pentagonului de la acea vreme. Declanșatorul imediat al acestei conștientizări că lumea s-a schimbat a fost dat de două crize aproape simultane: începutul construcției insulelor artificiale de către Beijing în Marea Chinei de Sud (decembrie 2013) și anexarea Crimeii (martie 2014). În sine, ambele developează încercări de a schimba statu-quo-ul regional, de a-și revendica propriile sfere de interes, expunând totodată obsesiile teritoriale ale noilor puteri revizioniste. Ashton Carter și Robert Work (numărul 1 respectiv numarul 2 din ierarhia Departamentului Apararii din acel moment) făceau la acea vreme o pledoarie intensă pentru ample investiții într-o a treia strategie de offset construită pe exploatarea avantajelor competitive ale noii revoluții tehnologice – în special inteligența artificială. Insist pe acest moment pentru ca semnificația lui este importantă. America începuse să conștientizeze deja la nivelul unor decidenți că supremația sa militară tradițională începuse să se erodeze. În plus, în ultimele decenii atât Rusia cât și China investiseră exact în sistemele antidot menite să neutralizeze sau să pună sub semnul întrebării modelul prin care America se obișnuiese să-și reasigure aliații și să descurajeze potențialii adversari. De exemplu, sistemele anti-acces și de interdicție regională (numite în doctrinele militare A2/AD) desfășurate în puncte cheie precum Kaliningrad, Crimeea sau în insulele din Marea Chinei de Sud au menirea de a ține la distanță orice proiecție de forță americană în regiune. Desigur, formalizarea acestui mindset la nivelul întregii administrații de la Washington se face în momentul în care în poziții cheie (deopotrivă la Casa Alba și Pentagon) ajung generalii H.R. McMaster si Jim Mattis și prin documentele strategice elaborate sub coordonarea lor precum NSS (2017) și NDS (2018). Acest spirit al competiției strategice a infuzat și actuala administrație (desigur căutându-se și încercându-se formule proprii precum mobilizarea democrațiilor într-o alianță informală de contrabalansare). Cert este că viziunea romantică potrivit căreia piața liberă și democrația vor liberaliza China și o vor transforma într-un pilon al sistemului a dispărut.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contribuotrs.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2661 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by