Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Gâsca lui Grigorescu

de Marin Marian-Bălașa     Contributors.ro
Marţi, 3 august 2021, 8:22 Actualitate | Opinii


Marin Marian-Bălașa
Foto: Contributors.ro

Nicolae Grigorescu e mare. Desigur, e geniu. Și e Național.

Dar și mare negustor. Faptul că a avut și are succes comercial nu spune puțin lucru. A pictat ca să placă și i-a reușit din plin[1]. Cu-atâtea țărăncuțe, floricele, ciobănași, care cu boi idilici și țărani lipsiți de dramă se poate visa/fantasma, se poate tăcea. Ba se și poate fuma, bea, juca table, face-amor, povesti vrute/nevrute. Poți să șezi și să nu cugeți, această artă lăsându-te să fii foarte mulțumit de tine însuți. Toți filistinii au câte-un Grigorescu pe pereți.

Lui Grigorescu îi merg de minune toate versurile naționalului Alecsandri, ca și cele exclusiv eroto-romantice ale naționalului Eminescu. Participând pe frontul Independenței din ’77 el surprinde Patria într-un sens propagandistico-documentar, în spirit de patriotism militarist, de fanfară, pompos, preafălos, ilustrând același eroism de umplut muzee, instituții de Stat, conacele generalilor în rezervă și ale ministerialilor combatanți doar cu gura, ca și manualele de istorie primară.

Grigorescu e profund, însă rareori foarte grav, și – în ciuda câtorva portrete și peisaje deprimante – mult mai rar tragic. Efectiv critic și sociopolitic, ba chiar caragialian, Grigorescu e o singură dată. Însă atunci, în acest sens, este antologic.

Mă refer aici la opera sa numită Evreul cu gâsca, aflată în MNAR-ul Bucureștiului. Un portret „de caracter”. În ciuda titlului și a antropofizicii personajului, nefiind o lucrare etnică. Este mult mai mult decât un chip pitoresc și exotic (așa cum de un exotism facil, foarte accesibil, sunt lucrările multor pictori în care abundă țigănci cu sau fără flori, mai îmbrăcate ori mai dezbrăcate, cu lulea/muzici ori fără, cu bujori ori tristeți și nostalgii pe fețe). Pe pânza asta de mare dimensiune Grigorescu nu e deloc poetic, nici romantic/idilic/fantezist, nici impresionist, ci de un realism critic, de civism clar și pur. Am zis deja: un moralist, un caragialian. Așadar nu doar un Estet, ci și un Eticist. Pentru detaliul acesta aplauzele, galoanele sau jerbele de admirație față de omul și arta grigoresciană se înmulțesc sau se transferă într-un gen de stimă sau admirație aparte[2].

Priviți portretul. (Dacă nu direct în sala Muzeului bucureștean, cel puțin în miercurea aceea lunară în care accesul e gratis, măcar pe suficient de numeroasele pagini web.) O față de ins solid, îmbujorat, în port specific așkenazului est-european. Sub brațul drept ține o gâscă imensă. Îndopată. Iar din buzunarul interior mâna stângă scoate, ca să se-observe, o petiție. Adresată taman Parlamentului, debutând direct cu abordarea destinatarului: Domnule Președinte. Așadar, evreul e un ins pus pe fapte, pornit către birourile maximei guvernări.

Dacă n-am ști povestea „adevărată” a tabloului, ne-am putea gândi că omul cere intervenții legislative, poate ajustări sau facilități negustoricești, poate interese proprii, familiare, de etnie, comunitate, religie sau omenie specifice. Dar istoria tabloului e clară, bine documentată: în 1880, la o expoziție din Paris, Grigorescu și-a prezentat lucrarea intitulând-o Juif moldave allant demander la naturalisation à l'Assemblée roumaine (Evreu modovean cerând naturalizarea din partea Parlamentului român). În problemele antisemitismului și ale reglementărilor legale din România secolului lui Grigorescu internetul e destul de generos, așa că nu insist compilând informații exacte și-aici. Interesantă și nedezbătută este intrinseca putere de generalizare a acestui tablou.

După mine, Grigorescu îl pictează pe israelitul petent cu un surâs moderat, dar propriu omului de succes, care știa – cel mai probabil fiindcă văzuse efectul, practicase deja drumul, cunoștea ușa și cheia obținerii a ceea ce poftești sau e firesc pe plaiul sociopolitic românesc. Egal șovăielnic și sigur pe sine, parcă clipind complice către privitor, evreul știa ce știa. Și tot perfect știa și Grigorescu, fiindcă altminteri n-ar fi pictat acest personaj atât de profund, fără cusur, adică impecabil din punct de vedere psihologic și subtil în perspectiva morală. Și nu e deloc absurd ca și Grigorescu să fi făcut ceva similar cu ce făcea personajul său (căci deh, absolut tot omul era și este „sub vremi”, iar „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”). Așa ceva explică și de ce între personajul pictat și pictor înțelegerea și empatia sunt maxime.

Gâsca, cocoșul, găina constituiau ploconul cel mai comun nu doar în secolul 19, ci încă pe tot parcursul secolului 20; așadar un simbol pentru mita de altădată și de totdeauna. „Evreul cu gâsca” din vremea lui Grigorescu fiind în secolul 21 orice român cu florile, ciocolata, plicul, sacoșa, valiza, cardul „cadou” ori telefonul cu link de transfer secret și unic.

Peste tot, cu ofrande alimentare („sacrificii”) se îmbunau cândva zeii; iar oamenii cu atât mai mult. Desigur, pe vremea lui Grigorescu păsărea gastronomică nu era nicidecum cadoul destinat chiar Președintelui de Cameră/Senat/Parlament. Neîndoios, era destinat unui personaj adesea mult mai important: Intermediarul. Eternului și inevitabilului și ultradezirabilului Intermediar. Singurul care, scurtând incomensurabila scară a „sfinților” care „te mănâncă până (s-ajungi) la Dumnezeu”, ca adevărat sacerdot lua direct darul, îl reținea pentru sine ori poate că-l împărțea cu alt samsar de influență, în mâna Ștabului Suprem ajungând direct vorba sau petiția-n pricină.

Personaj secret, umbros prin definiție, necesitate și eficiență, niciodată pe vreo pagină de ziar sau în vreo discuție ori prezență publică, Marele Intermediar era și rămâne cel spre a cărui cunoștință și grație absolut toată lumea – pragmatică – aspiră. Pe cât e el de detestat de moraliști, idealiști, utopici, lege, pe-atât e el de dezirabil tuturor, adică oamenilor reali, poporului în carne/oase. Pentru rezolvarea problemelor, ce căuta omul (de orice nație sau etnie, religie, standard sau statut social) era „intrarea”. Intrarea. Nu negreșit directă, la Șeful cel Mare (bun sau rău, deloc nu contează), ci la cel care avea/are acces și credit total la respectivul Șef. Intrarea la vreo Elenă. Nu la orice blondă, desigur, ci la una de calibru troian (gen Elena Cuza, Elena Văcărescu, Elena Lupescu, Elena Ceaușescu, Elena Udrea). Se prea poate, se multpreapoate...

Dar, înafară de o asemenea promițătoare și puternică „secretară” (alias umbrita Number Two), cine altcineva mai putea (și poate) juca același rol? Păi, spre exmplu, un alt personaj de „deplină încredere” mai era și este, pe vremuri, bucătarul, menajera, servitoarea, ba chiar și vizitiul marilor personaje. Ulterior/astăzi, șoferul. Da, doamnelor și domnilor, șoferul, eternul șofer! (Care nu pricep de ce nu s-ar continua a fi pronunțat ca-n veacul al 19-lea, drept choffeur!) Cel elegant ca un frizer și amabil ca un chelner... Care aude și vede mult prea multe lucruri de neauzit/nevăzut/neștiut, care cară toate florile, plicurile, plasele, valizele și mesajele de taină ale stăpânilor. Prestând loialitate oarbă. Totodată oțelindu-și relația de taină și profitabilitate cu familia Boierului/Șefului/Bosului, uneori propășind el însuși în demnități, astăzi doar având grijă să-și tragă-ntre timp și vreo diplomă „la distanță” (3000 roni) sau certificat de manager (300 roni), pentru a rămâne oficial în fruntea ori în interiorul altor Agenții sau demnități statale, totodată „omul bosului” (fie el ex-bos).

Pe vremea lui Grigorescu, mai exact în chiar „anul de grație” 1885, dacă marele cărturar Moses Gaster ar fi scris și el petiții majore, ar fi intrat direct la Marele Rege Carol (despre care zice-se că l-ar fi simpatizat/admirat sincer), dacă ar fi acceptat să profeseze levantinismele „gâștelor române”, poate că ar fi reușit să scape de ticăloasa expulzare, ar fi rămas în naturalizarea românească în care era deja. Reamintesc rușinosul eveniment tocmai fiindcă am „elaborat” asupra semnificației picturii lui Grigorescu, descriind prin rapel actual și prin perspectiva a două veacuri ce este firesc să presupunem că se va fi aflat dincolo de ce e vizibil în tablou. Și-anume: spiritul unei situații sociopolitice românești, oglinda unei mărci a mentalității populare, ca și a eticii guvernanțelor și administrațiilor politice autohtone. Căci oamenii și situațiile, deși-s „sub vremi”, aceiași și similare sunt generație după generație, peste orice Timp.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1644 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by