România este vaccinată cam cât ar prezice indicele dezvoltării noastre umane. Ne comportăm tipic statistic, suntem un punct cuminte pe o curbă explicativă. Totuși, am putea mai mult decât atât. Potențialul de disponibilitate și încredere al populației este mai ridicat. Ce-i de făcut?
Când vorbim despre vaccinare, amestecăm adesea două întrebări. Prima se referă la comportamente: de ce unii oameni se vaccinează, iar alții nu? A doua se referă la opinii și atitudini: de ce unii oameni cred că vaccinul este sigur și eficient, iar alții cred că este periculos sau inutil? Cele două întrebări, privind comportamentele și credințele, sunt legate, dar sunt diferite. De regulă, facem ceea ce credem că e bine - dar nu întotdeauna. Adesea facem și lucruri de care ne îndoim, despre care credem că sunt riscante, sau nu facem ceea ce credem că ne-ar folosi. Mai mult, nu doar credințele influențează comportamentul, ci și invers. Cum spune proverbul, dacă nu ajungi la struguri, clar că-s acri, iar pofta vine mâncând.
Această distincție este foarte importantă în cazul vaccinului anti-COVID. Discutăm foarte mult despre opiniile antivacciniste care circulă prin media, dar, cel mai probabil, nu acestea sunt sursa decalajului nostru între real și potențial. Dacă am reuși să stimulăm comportamentul de vaccinare, opinia s-ar ajusta în consecință. Discursul antivaccinist românesc este un produs cu ingrediente de import. Argumentele cheie antivaxx au fost și rămân o construcție retorică produsă și inovată în țări precum UK, SUA, Franța și Italia, de vreo două sute de ani (vezi poveștile interesante surprinse de Alexandru Toma Pătrașcu și de Eula Biss) – după cum putem vedea și dacă observăm, atent, sursele primare invocate pe grupurile Facebook sau platformele contrariene din România. Totuși, rata vaccinării în aceste țări este clar superioară celei din România. Succesul retoricii de neîncredere în fluxul principal al științei este vizibil și acolo, dat fiind că rata vaccinării și în aceste societăți este sub așteptări. Totuși, în cazul României, limitarea principală nu vine din curentul de scepticism față de vaccinare – ci din abilitatea de a conecta oferta de vaccinuri cu segmentele de public îndepărtate social, prin motivații încâlcite sau resurse limitate.
Câteva indicii:
- Proporția românilor care se declară stabil neîncrezători în vaccinuri este de aproximativ 22%, conform sondajelor STG (feb.2021, pag. 9, 15 și 44) și IRES (martie 2021, pag. 8); aceasta înseamnă că aproximativ trei sferturi din populație sunt dispuse să se vaccineze, în anumite condiții favorabile;
- Încrederea românilor în testarea vaccinurilor din UE este de 54%, în cea din SUA este de 50%, în cea din România este 45% (sondajul STG, feb. 2021, pag. 40); actualmente, cu o rată de vaccinare completă de 25% din populația generală (OWID, iulie 2021), ne comportăm ca și cum vaccinurile din România ar fi fost produse în China sau Rusia (cu o încredere de cca 26%), deși, desigur, nu e cazul.
Dacă ne uităm la graficul comparativ de mai jos, vedem că stăm mai bine decât Japonia, Rusia, Bulgaria, Moldova, sau Ucraina și mai slab decât Slovacia, Serbia, Cehia, Grecia și alte țări europene. Suntem comparabili cu Turcia și, surprinzător, cu Finlanda – deși cele două au o curbă clar ascendentă, în timp ce noi, deocamdată, ne plafonăm vizibil la 25%.
Sursă: Our World in Data – COVID Vaccinations
Cheia înțelegerii acestor diferențe este dezvoltarea umană. Indicele dezvoltării umane (HDI) este o măsură ce cuprinde PIB/capita, educația școlară a populației și speranța medie de viață a oamenilor, sintetizând numeric atât resursele disponibile unei societăți, cât și capacitatea acesteia de a le transforma în ceea ce contează. Am pus în graficul de mai jos distribuția țărilor în funcție de rata actuală a vaccinării complete și de HDI. Relația este foarte strânsă. Pentru țările cu un HDI mai mic de 0,7 rata vaccinării este foarte redusă și, practic, dezvoltarea umană nu contează, deoarece nu au acces la vaccinuri. Odată ce HDI depășește 0,7 remarcăm o relație crescătoare puternică. Vedem și că România se află cam pe unde i-ar fi locul statistic, pe linia ce unește Indonezia, Moldova, Turcia, România cu Cehia, SUA și UK. Nu suntem defel misterioși sau excepționali. Culmea este că am ajuns tipici statistic după o campanie de vaccinare bine organizată, cu implicarea unor actori sociali în care populația are încredere, precum Armata și Biserica, cu o platformă digitală funcțională, cu mobilizarea medicilor de familie și a unei rețele largi de centre și evenimente de vaccinare. Cum observă Regina Roșie vorbind cu Alice, Dincolo de Oglindă, „e nevoie să fugi din toate puterile, doar ca să stai pe loc. Dacă vrei să și ajungi undeva, trebuie s-alergi măcar de două ori mai iute!”
Dezvoltarea umană este un factor explicativ puternic, dar incomplet, și anumite țări se ridică peste nivelul lor rezonabil statistic. Clar, am putea și noi.
Sursă: date Our World in Data și Human Development Index
Dar cine mai poate alerga, în România, de două ori mai iute, când suntem deja epuizați? O posibilă cheie se află la medicii de familie, care au contribuit deja substanțial la campania de vaccinare și al căror rol al putea fi în continuare sporit, cu sprijinul statului. Analiza foarte interesantă a Soranei Stănescu, din Decât o Revistă, iluminează labirintul de provocări financiare și de timp prin care medicii de familie trebuie să alerge pentru a avea grijă de pacienți. În măsura în care această rețea vastă de medici ar primi răgazul și motivația de a-i vaccina pe doritori , inclusiv mergând la ei acasă, un fragment semnificativ din cei dispuși, dar distanți, ar putea fi imunizați. Dacă ne uităm la cifre, vedem că persoanele peste 60 de ani aveau o disponibilitate spre vaccinare de 72% (sondaj STG, feb. 2021, pag. 50) – dintre care doar aproximativ jumătate s-a actualizat. Sunt clare aici provocările de mobilitate și de mobilizare psihologică și fizică. Dacă persoanele în vârstă nu pot alerga de două ori mai repede, altcineva trebuie să alerge spre ei.
Pe măsură ce valul IV se apropie, este nevoie să recalculăm și costurile opțiunii de ne-vaccinare. Pentru a ne păstra, pragmatic, posibilitatea vieții sociale, pentru a putea călători, munci sau învăța în comun, va fi nevoie ca fiecare dintre noi să ne dovedim imunitatea prin certificate de vaccinare, de trecere prin boală sau prin teste frecvente. O opțiune liberă nu înseamnă o opțiune gratuită, iar vaccinarea și ne-vaccinarea, au, fiecare, costurile sale. Calibrarea atentă a acestor costuri, prin stabilirea rutelor de acces la spațiul social comun, poate încuraja vaccinarea, cu motivații pragmatice, pentru o parte semnificativă din populație.
Dacă vrem să ieșim din impas cumva, chiar trăgându-ne de păr în sus, precum Baronul Münchausen, un personaj colectiv important sunt tinerii. Economia experiențelor a fost devastată de pandemie. Cafenelele, concertele și campusurile universitare au fost golite de viață, sărăcind fluxurile de idei și emoții atât de importante pentru viețile noastre ale tuturor, dar cu atât mai mult ale tinerilor. Dacă vrem să ieșim din pătrățelele video ale educației online și ale aplicațiilor de dating, dacă vrem să ne reîntâlnim pe ritmul muzicii sau pe ritmul ideilor, să reconectăm generațiile într-o societate vie, tinerii au un rol esențial în întărirea scutului anti-COVID.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
