Toată lumea vorbește despre hidrogen. Toata lumea își propune să producă hidrogen. Hidrogen verde îl numesc noii apostoli ai ecologismului. Verde pentru că e cool! Înainte de apariția Green Deal, hidrogenul era albastru – cel obținut din electroliza apei, era verde – cel obținut din gazeificarea deșeurilor, în special cele provenite din materia lemnoasă sau bogată în celuloză și galben (sau gri) cel provenit din gazeificarea (sau pirolizarea) combustibililor fosili: gaz, cărbune, petrol.
Astăzi, hidrogenul verde, cel cool, este cel produs prin electroliză, având ca sursă de energie electrică numai cea provenită din surse regenerabile, foto, eolian sau hidro, care să nu fie legate la sistemul energetic național. Așa scrie în biblia Green Deal, asta se recită! E trandy!
Problema este că nimeni nu știe ce să faca cu el! Nimeni nu știe de unde vor avea instalațiile de obținere, cum și unde se va depozita și transporta. Puțini știu cum se folosește ... Azi nu există o piață de hidrogen.
Piața din amonte
Am scris acum câteva săptămâni că invesțiile în fotovoltaice și în eolian nu sunt alceva decat o investiție în economia Chinei, deoarece foarte multe componente ale aceastor tehologii se bazează pe metalele (pământurile rare) pe care China le monopolizează în proporție de 80%, pe forța de muncă ieftină chinezească, necunoscându-se mai nimic despre cât se poluează sau câtă energie se consumă în procesul de extracție și de producție. Supărător este că noi subvenționăm energia verde, adică importurile din China pentru a obține energia verde, adică subvenționăm, până la urmă, economia chinezească.
Piața din aval
Presupunem că avem instalațiile de producție și hidrogenul iese din electrolizoare. Cum îl depozităm? Îl lichefiem sau îl imbuteliem sub presiune mare? Cum îl transportăm? Nimeni nu realizează că este necesară o infractructură specifică pentru fiecare soluție de depozitare și transport, infrastructură despre care nu am auzit nici un fel de discuții.
Toată lumea este de acord cu faptul că hidrogenul se va folosi cât se poate de curând în transport (în special cel greu și cel urban). Stim că astăzi cumparatori ar mai putea fi industriile chimică – petrochimică și siderurgică – metalurgică. Pentru a alimenta mașinile care vor merge cu hidrogen ne trebuie o rețea semnificativă de stații de alimentare (care se aseamană cu cele de GPL). Nici măcar una nu avem! De aici rezultă că nimeni nu va achiziționa asfel de mijoace de transport și cele care vor veni din afară nu vor avea unde să se alimenteze.
Transgazul visează că actualele conducte de gaz să fie umplute cu hidrogen. Visează, deoarece actuala infrastructură a sa este învechită într-un mare procent și moral și fizic. Se visează ca în loc de gaz natural, populația să consume un mix de gaz natural și hidrogen. Nimeni nu știe dacă actuala rețea de distribuție este în stare de a transporta acest amestec. Nimeni nu știe dacă sutele de mii de centrale de apartament existente pot funcționa cu acest amestec de CH4 și H2.
Cu alte cuvinte, nu avem piață internă. De câțiva ani, Germania și Austria ne-au pus pe hartă ca producători de hidrogen. Tot de atunci, inginerii lor trasează trasee de transport ale hidrogenului pe Dunăre. Se pare că vom deveni un mare producător, dar îl vom exporta deoarece în piața internă nu avem (sau nu vom avea) la ce să-l utilizăm.
Multă gargară
În noiembrie 2020 eram revoltat că încă din 2019 Viorica Dăncilă înființase Consiliului Interministerial de Coordonare pentru Dezvoltarea Pieței pentru Combustibili Alternativi (CC DPCA) și de atunci a mai fost organizată doar o web-conferință la începutul pandemiei (aici am scris despre ea), unde politrucii decidenți ai energiei românești nu au făcut altceva decât să se laude. Nici o vorbă despre hidrogenul provenit din gazeificare, despre syngas, syndiesel, biodiesel, biogaz ... Acest CC DPCA trebuia să elaboreze și o strategie, cu toate că deja Uniunea Europeană a elaborat o strategie a hidrogenului, pe care noi trebuia să o adaptăm.
Revolta mi-a rămas, pentru că nu s-a întâmplat nimic, cu toate ca înainte de alegerile locale am scris trei articole despre soluții integrate în care tratam colectarea gunoiului și transformarea sa prin gazeificare în syngas sau hidrogen, soluție care ar putea fi folosită în transportul local. (aici, aici și aici) Avantajul acesteia este că toate utilajele se pot fabrica în România, că se poate obține și energie termică ce poate suplimenta necesarul din marile orașe care încă mai dețin SACET-uri, că poluarea atmosferică va scădea, că România nu va mai avea probleme (de infrigement) cu gropile de gunoi.
Am sperat că, măcar în proiectul de Strategie Energetică, hidrogenul să-și găsească un loc important. Sunt considerate priorități Tarnița (o gaură neagră de îngropat bani), CEO (altă groapă, dar fără ea nu poate să mai funcționeze sistemul energetic național) sau necesarele grupuri noi de la Cernavodă. Nu are rost să mai amintesc de utopia cu morile de vânt de 22.000 MW din Marea Neagră (despre acestea am scris aici).
Apariția Strategiei Naționale de Apărare (despre care am scris aici) mi-a dat speranța că vom avea o Strategie Energetica sănătoasă și fără deviaționisme fantasmagorice. Nu s-a întâmplat nimic. (I-am dedicat, cu mare speranță, două analize. aici și aici)
