Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Permanentizarea urgenței în civilizația moftului

de Marius Bența     Contributors.ro
Sâmbătă, 16 mai 2020, 11:41 Actualitate | Opinii


Marius Bența
Foto: Arhiva personala

Complexul politico-mediatic și comedia de prost gust

Sîntem o societate dramatică; am ingurgitat, la nivel global, cam aceleași structuri narative, în mare parte hollywoodiene. Acestea ne-au formatat gândirea în anumiți termeni de așteptări, patternuri de reacție și de acțiune, estompând alte structuri care sunt specifice mai degrabă lumii tradiționale. Patternul acesta narativ, în mare, e cel din filmul/romanul/jocul de acțiune, el însuși bazat pe basmul eroic: apare un rău (o problemă, un om rău, un vrăjitor, un lider corupt, un tiran, o boală, un cataclism, un balaur) care destabilizează ordinea societății (a orașului, a națiunii, a planetei); un erou salvator pornește să înfrunte răul și să salveze societatea, declanșându-se astfel conflictul. Plotul (sau intriga) se dezvoltă prin alternanța dintre victorii și înfrângeri în desfășurarea evenimentelor conflictului. În final, eroul salvator învinge răul, iar ordinea e restabilită. Cursul poveștii a avut consecința că a schimbat ceva în firea personajelor, în primul rând a celor principale.

Nu doar filmele, cărțile și jocurile pe calculator ne-au formatat în acest fel, ci și complexul politico-mediatic. Vreme de 15 ani, din 2004, România a funcționat în logica războiului mediatic, în care “publicul”, împărțit în două, a urmărit mereu cu sufletul la gură o serie de ploturi în care un protagonist (eroul, de regulă aflat undeva la putere) se luptă cu un antagonist. Regula spune că nu ai altă metodă de a capta atenția publicului; trebuie să-i oferi un conflict, un circ, un război între două personaje majore. În cazul complexului politico-mediatic avem de a face, de fapt, mai puțin cu filmul de acțiune sau basmul eroic, cât mai degrabă, prin grotescul și absurdul său, cu gâlceava de tip Commédia dell’Arte, după cum a arătat Arpad Szakolczai (și, desigur, nu vorbim aici doar de comedia politică românească, ci de politicul modern în general… deși, parcă a noastră se distinge printr-o măiestrie caragialescă aparte).

Conflictul s-a dezvoltat în jurul unor mize precum: condițiile de aderare la UE, suveranitatea țării, lupta împotriva corupției, independența Justiției, statul paralel și altele. La fel ca în fotbal, filmul și personajele fac sens în funcție din tabăra cu care ții: cutare e protagonistul și cutare e antagonistul sau invers. Există o anumită relativitate a modului în care pot fi privite situațiile dramatice, însă, în mare, se poate spune că am avut de a face cu diade protagonist/antagonist schimbătoare, războindu-se: Băsescu cu Tăriceanu după aderare, Băsescu cu Criza, Ponta cu Băsescu, Iohannis cu Corupția, Iohannis cu Dragnea, respectiv Iohannis cu Dăncilă. (Logica situațiilor dramatice a funcționat și înainte de 2004 în România, însă într-un mod ceva mai complicat și nu e locul să detaliem aici.) Cu alte cuvinte, complexul politico-mediatic românesc a funcționat, din 2004 încoace, în principiul conflictului permanent.

Și în momentul de față ne aflăm, desigur, în plin conflict, iar plotul evoluează de la o zi la alta. Așteptarea publicului e centrată pe apariția unei arme (tratamentul) care să anihileze antagonistul (virusul) și să pună capăt acestei stări de conflict, care este, într-adevăr, tratată de autorități ca o veritabilă stare de război.

Perspectiva dramaturgică asupra realității politice ne poate scoate la lumină aspecte neașteptate, căci ne pune la dispoziție filtre de interpretare precum conflict, personaj, plot ori climax. Totuși, principiul conflictului permanent relevă mecanisme mai profunde care pot fi puse în lumină de perspectiva antropologică legată de noțiunea de liminalitate.

Antropologia urgenței

Elaborată în zona antropologiei reflexive inițial de Arnold van Gennep și Victor W. Turner, concepția de liminalitate se refră la perioadele de trecere de la o etapă la alta sau de la un stadiu la altul în viața unei comunități ori a unui individ. Termenul vine de la latinescul līmen, care înseamnă “prag”, aceeași rădăcină etimologică din care avem, bunăoară, cuvântul “subliminal” (care nu are legătură, însă, cu liminalitatea).

În societățile tradiționale, perioadele liminale sunt considerate inerente și necesare vieții, motiv pentru care sunt gestionate prin ritualuri și ceremonii și sunt integrate în viața comunității prin legăturile de sens pe care le creează miturile esențiale și sistemul de semnificații al universului simbolic din cultura respectivă. Nașterea, trecerea la viața adultă, căsătoria, moartea, vânătoarea, recolta, intrarea în noul an, boala, molima, foametea ori războiul sunt astfel de perioade liminale care au, la popoarele primitive și la cele tradiționale, propriile lor mecanisme de gestiune. Viața socială este, astfel, o serie de perioade de ordine, stabilitate, pace și echilibru care sunt întrerupte de perioadele în care ordinea și identitatea sunt “puse între paranteze”, iar legile “normale” și sistemele de relevanță ale lumii sunt suspendate sau chiar inversate. Starea liminală e dominată de sentimentul pasagerului: vrei ca ea să se încheie cât mai repede, abia aștepți să înceteze și să revii la ordinea lumii pe care o știai, aceea pe care o știai drept funcțională. Revenirea la perioada de ordine și echilibru nu înseamnă, însă, revenirea la aceeași stare, întrucât perioada de trecere a marcat, inevitabil, o schimbare în identitatea ori în legitățile societății.

Perioadele liminale sunt relevante și în lumea modernă. În primul rând, “riturile” de trecere continuă să marcheze viața oamenilor și azi la diferite nivele, în diferite contexte și în diferite spații culturale: examenele de bacalaureat, de maturitate, de doctorat ori de obținere a carnetului de șofer, serbarea zilei de naștere, celebrarea Zilei Naționale, ceremoniile religioase, căsătoria, botezul, ceremoniile funerare, învestirile în funcție în cazul posturilor de conducere din administrație, armată ori învățământ, Anul Nou, atingerea țintelor comerciale, competițiile sportive, festivalurile etc. sunt exemple de momente liminale din categoria celor predictibile. La acestea se adaugă, desigur, cele neașteptate (“lebedele negre” de care vorbește Nicholas Taleb), la scară mai mică sau mai mare, precum războaiele, revoluțiile, epidemiile ori crizele economice, care sunt, de asemenea, perioade liminale în care mersul general al lucrurilor se oprește iar legitățile pot fi literalmente “întoarse pe dos”.

Întrucât în starea liminală legitățile normale sînt suspendate iar cunoașterea e obturată de incertitudine și confuzie, comportamentul tinde să se bazeze pe mimesis. Copiezi comportamentul liderului sau pe al a celui pe care îl simți mai aproape de adevăr sau, pur și simplu, comportamentul celui de lângă tine.

Prin răspunsul cvasi-global și prin multitudinea sferelor afectate, actuala criză globală cauzată de pandemia de gripă este, desigur, o perioadă liminală, chiar una fără precedent în istoria umanității. Unii dintre cei care erau ieri în galop pe cai mari, azi sunt năpădiți de teamă și îngrijorare. Unii dintre cei care ieri erau slabi, azi se dovedesc a fi puternici. Unele dintre companiile puternice ieri, azi sunt în pragul falimentului. Unii dintre cei care ieri erau bogați, azi nu mai au ce să mănânce. Unii dintre cei care ieri erau foarte vocali, astăzi tac.

Nu doar prevederile Constituției și ale legilor normale au fost suspendate în urma decretării stării de urgență (libertatea de mișcare, de proprietate etc.) ci și prioritățile de zi cu zi. Ordinea timpului, a spațiului și a socialului care, până mai ieri era funcțională și de la sine înțeleasă, astăzi este suspendată. Graba orașului, claxoanele și înjurăturile din trafic, toate lucrurile care păreau să nu sufere amânare, s-au risipit ca un fum. Miriade de întâlniri, proiecte, spectacole, călătorii, vacanțe, restaurante luxoase au fost puse pe lista de așteptare. O întreagă atitudine a lumii moderne și un întreg life-style au dispărut.

Vreme de câteva decenii, Occidentul a celebrat și a cultivat obsesiv-compulsiv abolirea distanței prin revoluția tehnologiilor IT, de comunicare și transport. Apoi, într-un răstimp de numai câteva zile, un virus ne-a făcut conștienți că, totuși, distanța, într-o anumită doză, e bună, că abolirea acestui dat natural al lumii – acela de a avea distanțe între comunități la diferite scări – își are și el rostul lui. Apoi, în același mod obsesiv-compulsiv, Occidentul a căzut în cealaltă extremă și s-a grăbit să anihileze pe scară largă experiența întâlnirii față-în-față – care, susținea Alfred Schutz, e chiar fundamentul socialității umane – și s-o înlocuiască cu un surogat panopticonic, generând o stare de deprivare senzorială a celuilalt și de precaritate a intimității ce riscă să transforme întreaga lume într-un azil, cum spune Tom Boland.

Moftul cronic

Dar iată, perioada de carantină urmează să ia sfârșit. Va lua sfârșit și criza? Vom ieși cu bine din starea liminală peste câteva zile?

Se va întoarce oare omul glorios, superior, sigur pe sine, mofturos, extravagant, semeț, care stăpânea natura, care arunca mâncarea la gunoi la un minut de la expirare, care arunca hainele la gunoi după ce le purta o dată, care făcea liniuțe pe bulevardul din centru, care domnea cu autosuficiența unui semizeu în paradisul terestru pe care și-l crease singur aici pe pământ? Vor reveni omul de afaceri care-și construia viitorul cu resursele lui smart, femeia empowered cu pasul sigur în lume, tânărul bold care a fost învățat să-și afirme identitatea și viziunea cu voce tare, care urca dimineața în avion ca să încerce atmosfera vibrantă din cutare pub londonez într-un city break și dădea la reciclat laptopul în momentul în care configurația lui devenea outdated? Va reveni omul civilizației mofturoase, care pășea din mall în aeroport și din aeroport în săli de conferințe posh, dar nu ieșea niciodată din palatul său (la fel ca Siddhārtha Gautama în tinerețe), protejat de eventualii sărmani, suferinzi sau bătrâni care ar fi putut să-i strice buna dispoziție? Vor reveni ei neschimbați, acum că au ajuns să contemple boala și moartea care s-au strecurat în realitatea lor ca un cârnaț continuu de cifre prin ferestruica smartphone-ului și i-au învățat un adevăr pe care nu-l știau, acela că moartea e înfricoșătoare? Va dispărea teama colectivă de moarte brusc, așa cum a apărut? Vor fi lucrurile “exact la fel ca înainte”, cum spune Michel Houllebecq sau, mai degrabă, lumea “nu va mai fi la fel”, cum credea Yuval Noah Harari?

Timpul de trecere este, sau ar trebui să fie, un timp de încercare a limitelor și de cernere a valorilor, priorităților, prietenilor și dușmanilor, un timp de reevaluare a bugetelor și forțelor, de contemplare a trecutului și de interogare a prezentului. Așa ar putea să fie și, fără îndoială, pentru unii așa va fi.

Totuși, există o mică problemă. Dacă, în lumea tradițională, situațiile liminale sunt în sfera “naturală” a evenimentelor, lucru care le face acceptabile și controlabile prin mecanisme proprii, liminalitatea aceasta are și o dimensiune patologică, ba chiar două.

Prima dimensiune se referă la faptul că perioada liminală a coronavirusului nu a apărut din senin. Oricât de surprinzătoare și neașteptată pare, această suspendare a ordinii lumii a venit în urma unei tendințe autosubversive care a fost cultivată cu perseverență și care s-a escaladat în ultimii ani în mai toate spațiile civilizației Vestului, inclusiv la noi. Atitudinea subversivă, critică, “disruptivă”, distructivă și deconstructivă a fost o dominantă a unei importante pături culturale, intelectuale, academice, de business sau politice, fiind celebrată ca o nouă normalitate, ca un catalizator al progresului și al mersului înainte. Am fost învățați că biznisul adevărat e disruptiv, că arta adevărată e subversivă, că progresul real e cel care dă peste cap lumea bătrânilor, a oamenilor de la țară, a celor din Căcâna sau a celor din întreg județul Teleorman.

Care e, de fapt, normalitatea pe care tânjim s-o recuperăm în dimineața zilei de 16 mai? Care e ordinea pe care am pierdut-o? În care lume abia-așteptăm să ne întoarcem? În aceea în care ne găsim plăcerea din a submina ordinea lumii, a-i deconstrui resorturile interne și a-i exploata fără milă resursele pentru targeturile noastre de biznis mofturoase și capricioase? Abia așteptăm să ne dăm buni în fața universului, să dominăm natura, să schimbăm lumea după cum ne taie capul și să declanșăm noi revoluții? Nu cumva, în tot acest timp, ne trăgeam palme singuri, ne tăiam singuri craca și ne furam singuri preșul de sub picioare? Nu cumva am cultivat o stare liminală, am injectat realitatea cu liminalitate permanentă?

Liminalitatea permanentă este, de fapt, al doilea aspect patologic al lumii moderne (să mi se permită convenția ca, prin acest termen, să includ și “postmodernitatea”).

În universul arhaic, situațiile liminale sunt, prin definiție, temporare și pasagere. Totuși, unii autori (Arpad Szakolczai, Zygmunt Bauman, Giorgio Agamben, Bjørn Thomassen și alții) au remarcat că unele societăți moderne au intrat în “rituri de trecere” și n-au mai aflat (sau n-au vrut să mai afle) calea de ieșire. Comunismul și fascismul au generat astfel de regimuri politice care erau prinse în vârtejul liminalității permanente.

Vă amintiți de Fidel Castro, veșnic în salopetă revoluționară, veșnic salutând cu Vive la Revolución! Eram adolescent când îl auzeam pe Ceaușescu pomenind de “Victoria Revoluției Socialiste”. Ce revoluție visează omul ăsta, îmi ziceam, că doar sîntem pe timp de pace? Dar nu numai comunismul și fascismul au avut simptome de liminalitate permanentă. Și regimurile capitaliste, urcând cu entuziasm în spirala globalizării, au intrat în aceeași formă de stare liminală din care nu este ieșire. Liminalitatea a fost mereu cultivată în lumea modernă la nivel global prin tendința autosubversivă a progresului. Mai mult, și liminalitatea permanentă a fost cultivată prin negarea trecutului și a tradiției, devalorizarea vechiului, glorificarea prezentului și a viitorului, orientarea mesianică spre un eschaton secular, obsesia pentru înnoire, upgrade și update, sentimentul permanent al urgenței și grabei, starea de breaking news permanent în care se bălăcesc de câțiva ani televiziunile de știri.

Liminalitatea permanentă a fost cultivată acerb în era globalizării și este posibil ca starea aceasta de urgență cvasi-globală, în care liderii naționali (inclusiv ai noștri) au aplicat cuminte, la modul copy-paste, o rețetă universală de War On Coronaterror, să fie doar consecința, punctul culminant al injecției masive de liminalitate permanentă din modernitatea târzie în care ne aflăm.

Această dimensiune patologică a modernității pune sub semnul întrebării capacitatea omenirii de a găsi resursele proprii pentru “ieșirea din criză”, întrucât e posibil ca acest caracter patologic să se fi cronicizat. Autoritățile din diferite țări, inclusiv din România, vorbesc despre o perioadă prelungită a măsurilor restrictive într-o anumită formă sau alta.

Problema cu stările liminale – și, în special, cu starea de liminalitate permanentă – nu ține doar de neplăcrea, disconfortul, dezechilibrul, dezordinea și incertitudinea pe care o anumită comunitate le experimentează cu astfel de ocazii; problema are implicații mult mai grave în contextul actual de expansiune continuă a sferei de dominație a pieței.

Iarmarocul global

Sfere ale experienței umane care, înainte, erau libere de acțiunea pieței, au intrat treptat sub dominația economicului, devenind marfă: educația, cunoașterea, securitatea, sănătatea și, mai nou, chiar și sfera vieții private, au fost cucerite de logica neoliberală, transformându-le în marfă, cu tot ce implică mecanismele pieței libere: preț, vânzare, marketing, publicitate, penurie etc.

Dar ce legătură poate avea liminalitatea cu marfa? Ei bine, este vorba de distincția dintre market și fairground, despre care vorbește Szakolczai. În vremuri de pace, ordine și stabilitate, actul de cumpărare este bazat pe rațiune, bună chibzuială, cântărirea atentă a alternativelor, a bugetului și a consecințelor pe termen lung. Este actul de vânzare-cumpărare care are loc în târgul medieval, în piața (oborul, iarmarocul) organizată cu o anumită periodicitate (de regulă săptămânal). Capitalismul modern a introdus un model corupt al pieței care nu este bazat pe această concepție de market, ci pe fairground – un eveniment disruptiv, străin ciclicității curente, inserat în lumea tradițională într-o atmosferă generală de carnavalesc, distracție și clownerie, ideală pentru oportunism, șmecherie, alba-neagra și șarlatanie.

Distincția – deși cvasinecunoscută economiștilor – este relevantă nu doar pentru istoria “pieței”, ci și pentru înțelegerea, din perspectivă antropologică, a capitalismului modern, ale cărui rădăcini comune cu lumea teatrului au fost puse în lumină de autori precum John Agnew sau Wendy Griswold. Termenul fairground ar putea fi tradus cel mai bine în română prin bâlci, în vreme ce termenul târg pare să conțină în el ambele conotații. Market desemnează, așadar, cadrul comercial al vremurilor de stabilitate, în vreme ce fairground se referă la cadrul comercial din vremuri liminale, extra-ordinare.

Capitalismul modern (cel puțin, cel “dinainte de covid”) are, în esență, un caracter duplicitar, întrucât păstrează aparența “economiei de piață” și a “alegerii raționale”, dar funcționează în logica economiei de tip fairground și a trickster-ului. În lumea fairground-ului, cumpărătorul nu are timp de alegeri bine chibzuite, pentru că marketingul modern e calat pe principiile propagandei și persuasiunii; el trebuie să “cumpere acum”, să “nu mai stea pe gânduri”, să-și dea frâu liber capriciilor, nebuniilor, mofturilor, poftelor de moment, vanității și iluziilor fără limite, fără griji și fără bariere morale ori raționale. Este lumea în care cel care vinde se transformă în scamator și expert în trucuri psihanalitice menite să-l hipnotizeze pe client, trezindu-i dorința și făcându-l să cumpere. Pitită în literele cu font mic-mic ale contractelor, alegerea rațională iese la iveală abia post-factum, în instanță și în manieră apofatică (“iată cum trebuia să faci și n-ai făcut”).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3191 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by