În octombrie 1884, un scriitor român în ascensiune, pe numele său Ion Luca Caragiale, citea la Iași, în cercurile Junimii, o lucrare intitulată O scrisoare pierdută. După doar o lună, la Teatrul Național din București avea loc prima reprezentație a acestei piese, care a fost reluată generație după generație, pe scene din România și din afară. Sunt mai multe personaje devenite celebre. În textul de față ne interesează Agamemnon/Agamiță Dandanache. Pe scurt, conducerea centrală a unui partid l-a trimis într-un județ de munte pe domnul amintit pentru a candida și a câștiga alegerile.
Cu toate nemulțumirile inițiale, activiștii locali se conformează și, „din patriotism”, îl susțin pe Dandanache, care pentru meritele sale, încă de la „pașopt”, mereu invocate, dar neprecizate, câștigă alegerile. Satira a fost apreciată în sălile de teatru, în vreme ce în agora a fost replicată fără nicio problemă de nenumărate generații de politicieni români, din diverse partide.
Rămânem încă în istorie preț de un paragraf. Anul 1917 a fost unul de mari schimbări în Rusia. Printre actorii politici deciși să ajungă la putere se aflau și bolșevicii. Vladimir Ilici Lenin a impus în statutul formațiunii sale politice ideea „centralismului democratic”, care trebuia să se bazeze, printre altele, pe întâietatea deciziilor conducerii superioare față de cele inferioare și față de membrii de partid. Comuniștii români aveau să preia această dogmă și să o practice și în clandestinitate, și după ajungerea la putere, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. România a fost condusă vreme de decenii pe baza centralismului democratic, și din punct de vedere politic, și administrativ. Dispariția regimului comunist, în 1989, nu a însemnat și renunțarea la mantra centralismului. Este sâmburele iacobin din mințile majorității activiștilor din partidele românești.
Conducerea Partidului Libertate, Unitate și Solidaritate, mai cunoscut după acronimul său, PLUS, a anunțat ieri la Iași că are candidat pentru primăria orașului: Liviu Iolu. Ce îl recomandă pe domnul respectiv pentru această funcție? Care este legătura sa cu orașul? Locuiește aici? Nu! Lucrează aici? Nu! A fost implicat în vreo acțiune cunoscută în favoarea Iașului? Nu! Știe care sunt problemele orașului? Mă îndoiesc. Să presupunem că nu va câștiga primăria, ce va face atunci? Va rămâne aici, din dragoste pentru Iași și pentru oamenii săi? Nu am nici un motiv să cred asta. Cu siguranță se va reîntoarce la București, cu ceva notorietate numai bună de folosit pentru alegerile parlamentare din toamnă.
Pe logica din spatele deciziei luate la centru, domnul Iolu ar fi putut fi desemnat candidat și la Călărași, la Sebeș sau la Târgu Bujor. Oriunde. Centraliștii cred că o țară poate fi desenată și redesenată după cum le convine lor, iar comunitățile locale pot fi conduse de oameni trimiși cu „misiunea” de a le ferici. Cei care au avut ideea acestei candidaturi, la fel și cei care au acceptat-o, care o susțin cu patos nu s-au gândit că așa ceva nu se face, că vor exista reacții. Se invocă faptul că un candidat e român și are nu știu ce merite prin alte părți. Partizanii politici ar face bine să-l recitească pe Caragiale.
Originea nu are nicio importanță în acest caz. După cum am precizat mai sus, pur și simplu domnul în cauză nu îndeplinește un criteriu minimal: nu locuiește în orașul pe care vrea să îl conducă, nu locuiește în Iași. Și nu avem minime garanții că îi pasă de comunitatea locală. Foarte direct, interesele lui personale nu sunt aici, ci în cu totul altă parte. Pe pagina de Facebook a domnului Iolu scrie: „trăiește în București”. Cel puțin așa era ieri, când am verificat informația. Dacă e atât de bun, putea fi desemnat candidat la București. Ar fi fost legitim, de vreme ce are domiciliul acolo.
Dacă cineva iubește cu adevărat Iașul – sau orice altă comunitate urbană sau rurală –, dacă a descoperit că viața sa ar avea un sens doar în relație cu respectiva comunitate, s-ar putea muta acolo chiar acum, ar putea pune umărul la dezvoltare, ar putea-o ajuta să capete un „suflu nou”, iar asta fără îndoială nu va trece neobservat. Odată îndeplinite aceste condiții, nu văd de ce localnicii nu i-ar da votul la alegerilede peste patru ani. Dar nu mai înainte.
Desemnarea candidaților la parlamentare sau europarlamentare se decide în toate partidele centraliste românești – repet, în toate, de la un capăt la altul – în micul cerc al puterii. Sunt câțiva inși care „știu” ce e mai bine pentru o regiune sau alta, pentru un județ sau altul, pentru oamenii care locuiesc acolo. Unii vor nu numai să decidă cine să candideze, dar trimit chiar oameni din afara orașelor. Poate o vor face și în cazul comunelor. Parcă ne-am întoarce pe vremea prim-secretarilor dinainte de 1989, pe vremea centralismului democratic, când erau parașutați de la București oriunde în țară.
Descentralizarea deciziei administrative nu este credibilă fără descentralizarea deciziei politice în privința desemnării candidaților pentru alegerile locale, ca și a celor parlamentare, de altfel. Superbia centrului politic (în cazul amintit e vorba de un partid) față de comunitățile locale este inacceptabilă. Destui dintre concetățenii noștri s-au săturat de aroganța politicienilor „de la centru” care vin în „provincie” să-l ungă candidat pe unul de-al lor. Dandanache poate fi regăsit în orice partid centralist. L-am văzut în PSD și PNL din plin în ultimele trei decenii, l-am văzut și în alte partide, unele dispărute, altele recent înființate, îl vedem acum în PLUS.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
