Acum câțiva ani, Germina Nagâț, cercetătoare CNSAS, a ținut o conferință la Teatrul Național din București pe tema arhivelor fostei Securități1. Mi-a rămas în minte observația pe care o făcea cu privire la felul în care românii se raportează la regimul comunism. Totul pornea de la constatarea unei evidențe: din cele 3 milioane de dosare, 1.300.000 sunt dosare informative, mai exact de urmărire, 160 000 sunt de incriminare penală din cauze politice, adică dosare politice. Mai puțin de un sfert din arhivă sunt dosare de turnătorie. Pornind de la această statistică, cercetătoarea demonta unul dintre clișeele care definesc felul în care ne privim către trecutul nostru comunist. Se spune că românii nu s-au opus regimului, că au avut o atitudine pasiv-complice. Și totuși, cifrele par să arate altceva: sunt mai numeroși cei urmăriți, decât urmăritorii. Mai mult decât atât, a existat un număr semnificativ de oameni, majoritatea anonimi, care au opus rezistență, cu curaj, riscându-și chiar viața, în toată această perioadă.
Mi-ar fi plăcut ca cineva să fi avut răbdarea de a aduna laolaltă, într-o carte, toate aceste povești ale anonimilor care și-au asumat un asemenea eroism. Am fi avut o carte de istorie recentă pe care să le-o punem dinainte tinerilor. Și am fi avut o carte despre demnitatea noastră. Poate că de acolo am fi aflat cu toții și povestea lui Iulius Filip. A lui și a altora asemenea lui. Atunci ne-am fi dat seama mai bine care este cauza adâncă a răului care ne macină de treizeci de ani. Azi am fi știut că disidentul Iulius Filip a fost decorat de statul polonez, și nu de statul român! Mai mult, am fi știut că statul român, reprezentat de Ion Iliescu, l-a decorat pe Vasile Rus 2, directorului penitenciarului de la Aiud, unde Iulius Filip a ispășit o pedeapsă nemeritată. Și poate că am fi înțeles mai bine cât de bolnavi suntem ca națiune.
A venit însă și ceasul în care numele acestui erou a devenit brusc celebru. Însă nu pentru a i se face dreptate și pentru a i se onora atitudinea demnă, ci, dimpotrivă, pentru ca suferința lui să slujească, culmea, cauza adevăraților vinovați! Răspândirea cu o tenacitate și cu o forță mediatică incredibilă a veștii că actualul procuror Augustin Lazăr ar fi „torționarul“ lui Iulius Filip nu are alt scop, într-un final, decât să-i dezincrimineze pe unii ca Vasile Rus sau Gheorghe Lazăr (securistul care se ocupa de deținuții de la Aiud în acea perioadă). Este incredibil să constați cum aparatul nou al fostei Securități, transformată în partid politic și trust media, funcționează și în prezent, folosind aceleași metode pentru a-și apăra privilegiile – acum chiar mai mari decât în comunism – și pentru a-și asigura impunitatea. Și cum se poate atinge un asemenea obiectiv? Metoda e simplă. Arunci vina chiar asupra celui care are în mână actul incriminării tale.
Dar nu cumva tocmai dosarul Revoluției a declanșat așa-zisa demascare? Nu cumva dosarele ce stau în așteptare la Parchetul General, Mineriada, 10 August sunt mizele acestei vânători de vrăjitoare? Și cum altfel am putea numi această cavalcadă de învinuiri absurde la adresa Procurorului General? Au văzut că e greu să-l elimine folosindu-se de slugile lor politice. Au văzut că omul nu pare a fi speriat și că are îndrăzneala și tăria de a aplica pentru un nou mandat. Așa încât au trecut la linșajul mediatic.
Problema nu e doar că sunt puse la cale astfel de linșaje. Ne-am obișnuit oarecum cu ele în ultima vreme și, totodată, ne-am adaptat: prețuim unii oameni în funcție de cantitatea de ură pe care o stârnesc în anumite platouri TV. Și ura aceasta e ușor de explicat. Căci e efectul unui ascuțit instinct de autoconservare al celui care se simte el însuși în primejdie. Hoțul strigă „Hoții!“ tocmai ca să scape, nu ca să fie prins vreun hoț. Drama, dacă nu cumva tragedia, începe abia atunci când oamenii de bună credință, apăsați de false obiectivități morale, pică în această plasă. Ei încep să se frământe, zicându-și: așadar, Augustin Lazăr a refuzat eliberarea unui erou. Cum e cu putință?! Nu contează că până azi n-au auzit de el, că n-au cunoscut nedreptatea cumplită pe care a suferit-o, că, deși au fost contemporanii lui, au stat deoparte, ascultând la Europa Liberă scrisoarea pe care Iulius Filip a trimis-o curajoșilor polonezi de la Solidarność. Nu i s-au alăturat atunci. Ce rost ar fi avut un asemenea risc? Însă îi întristează teribil gestul tânărului procuror de 29 de ani. De ce nu a pledat pentru eliberarea unui om despre care știa că e nevinovat? De ce nu și-a dat demisia din funcția nedemnă de procuror? De ce nu a devenit ți el erou? Ce contează dacă un astfel de gest nu ar fi însemnat practic nimic pentru soarta lui Iulius Filip? Grav este că a fost „procuror comunist“. Ciudat este însă că însuși Iulius Filip fusese comunist. Intrase în partid în 1969, așa cum și Paul Goma intrase în 1968. Dar asta nu le știrbește cu nimic eroismul. Ba chiar dimpotrivă!
Hannah Arendt spunea la un moment dat că în sistemele totalitare apare în chip necesar sentimentul neputinței. „Fenomenul neputinței este determinant, iar acest fenomen a fost situația în care s-au aflat toți acești oameni. Ei au devenit total neputincioși.“ 3 Alternativa este, de fapt, martiriul. Totodată, considera Arendt, generalizarea vinovăției pentru crimele totalitarismelor înseamnă de fapt acoperirea vinovaților. Abia așa ei vor scăpa de responsabilitatea propriilor fapte. Într-un peisaj cenușiu, orice contur se șterge. Criminalul se va adăposti de minune în acest decor în care sunt atât de mulți vinovați, încât nu mai are cine să dea socoteală.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
