Puncte cheie:
- În spaţiul public de la noi tocmai au apărut primele analize ale alegerilor de peste Prut. Se remarcă cele ale profesorilor Radu Carp [1]şi Armand Goşu [2], doi distinşi specialişti şi buni cunoscători ai realităţilor politice din Republica Moldova, care ne propun două interpretări solide dar diferite;
- Acestor două evaluări destul de diferite ale situaţiei li se adaugă lamentarea cvasi-generală că Rusia a câştigat alegerile, că ne vom învecina cu Rusia etc., unele dintre ele scrise parcă înaintea votului;
- Nu m-am grăbit să scriu printre primii, cum nu am dorit să scriu înainte de alegeri. Şi bine am făcut. Probabil că o parte din predicţiile pe care le-aş fi formulat s-ar fi confirmat (de exemplu, plasarea socialiştilor pe primul loc la votul politic, fragmentarea aproape „imposibilă” a spectrului politic local, eşecul vechilor partide liberale proeuropene şi al comuniştilor etc.) dar ceea ce mi-ar fi scăpat dacă scriam înainte este tocmai ideea că ştim astăzi cine este marele câştigător al următoarelor alegeri din Republica Moldova, cu condiţia să nu fie anticipate;
- I-aş linişti în primul rând pe cei excesiv de panicaţi – nu, Rusia nu a câştigat alegerile în Republica Moldova. Socialiştii proruşi ai lui Dodon, deşi cu 31% vot politic, vor avea dificultăţi imense de a forma o majoritate şi de a guverna singuri sau ca primă forţă, aşa cum se aşteptau;
- Teza mea este că toată lumea a pierdut alegerile din Republica Moldova – Occidentul, Rusia, România, şi, bineînţeles, Republica Moldova însăşi. Acesta nu este un rezultat care să dea un câştigător şi în urma căruia cineva să poată spune că şi-a îndeplinit cu adevărat obiectivul politic şi programatic, în afara unor mandate parlamentare şi a unei aritmetici chinuite care va duce până la o urmă la o guvernare confuză ca orientare şi vulnerabilă ca stabilitate;
- Ceea ce este bine pentru România, chiar dacă unii vor susţine contrariul, este că oficial am stat deoparte (şi departe) de un scrutin care nu putea duce la un deznodământ favorabil. În acest moment, condiţiile politice nu erau coapte pentru un rezultat mai bun. Atât s-a putut. A ieşit chiar mai puţin rău decât se aşteptau unii, care îşi scriseseră analizele postelectorale înainte de ziua votului;
- Partea plină a paharului este certitudinea pe care am câştigat-o că, dacă nu va face greşeli în următorii patru ani, Maia Sandu poate deveni liderul matur de care Republica Moldova are nevoie pentru a ieşi din groapa de noroi postsovietic în care mai are de băltit încă patru ani;
- Până atunci însă, vor urma încă patru ani de lupte politice interne, alianţe conjuncturale şi trădări, false prietenii şi adânci diviziuni, dezamăgiri şi surprize. Întotdeauna se va găsi cineva care să dea, în ultimul moment, „votul de aur”. Preşedintele Dodon o ştie cel mai bine, din tinereţea lui parlamentară. La Chişinău, preţurile sunt încă mici. Nu cred în teza alegerilor anticipate.
*
Pe vremuri, când învăţam în facultate despre cum e cu democraţia, ni se spunea că întotdeauna cineva câştigă alegerile şi altcineva le pierde. Ei bine, nu mai e aşa. De câţiva ani buni, în Europa a apărut un nou tip de scrutin – alegerile pe care toată lumea le pierde. Iar Republica Moldova este un exemplu perfect pentru asemenea alegeri, aşa cum Germania a fost un exemplu în acest sens, în septembrie 2017.
Occidentul nu a câştigat. Proeuropenii şi liberalii (în sensul larg al termenului) au sub jumătate din mandate. E simplu.
România, dacă acceptăm că a fost parte a acestor alegeri (în sensul de opţiune), nu este câştigătoarea scrutinului. Este o creştere semnificativă şi încurajatoare a suportului pentru Blocul ACUM (Maia Sandu-Andrei Năstase), noua opoziţie proeuropeană, de care se leagă mari speranţe pentru anii şi legislaturile următoare, dar, ca să facem un joc de cuvinte, acum ACUM trebuie să rămână în opoziţie, să nu facă niciun compromis şi să se consolideze pentru alegerile viitoare.
Rusia, pe care mulţi se grăbeau să o dea câştigătoare, nu are un partid sau o majoritate parlamentară care să o susţină „cu subiect şi predicat” şi care să vireze explicit spre Moscova. Preşedintele Dodon şi socialiştii mizau probabil pe minim 40-42 de mandate, în ideea că vor mai fi găsit ulterior 9-10 mandate de la Şor, de la independenţii din Transnistria (buni la toate şi la nimic) sau de la trădători din PD, cu care să facă o majoritate şi să guverneze. Le lipsesc însă, dacă acestea vor fi rezultatele finale, 18 mandate (17 în cel mai bun caz), adică aproape dublu faţă de aşteptările iniţiale, ceea ce este prea mult şi nu cred că le vor găsi.
Mai mult însă decât oricine, alegerile acestea le-a pierdut Republica Moldova. În mod normal, alegerile se fac pentru a hotărî o direcţie, o strategie clară, o opţiune fundamentală. Dacă nu se clarifică niciunul din elementele de mai sus, degeaba ai făcut alegeri. Ai pierdut vremea şi banii. Ori Republica Moldova, aşa cum va arăta noul parlament de la Chişinău, nu va avea nici opţiune fundamentală, nici direcţie, nici strategie. Va avea trei grupuri aproximativ egale, unul socialist prorus, altul oportunist, incolor, inodor şi insipid, chipurile proeuropean dar fără prea multe scrupule în acest sens şi cu singurul interes de a prelua guvernarea (cum a şi spus liderul lor, după alegeri) şi un al treilea grup de esenţă liberală şi proeuropeană, implicit o opţiune pro-românească în sensul larg al termenului, adică al unei echipe politice deschise la minte, care priveşte onest spre trecut, realist spre prezent şi lucid spre viitor, cu care se pot discuta proiecte majore şi serioase fără riscul de a te compromite.
Drumul Republicii Moldova prin deşertul crizei de soluţii politice va mai continua patru ani. Cumva se va face şi de data aceasta un guvern, centrat pe democraţi, care îşi doresc cel mai mult acest lucru. Chiar dacă Dodon va încredinţa mandatul formării guvernului unui socialist, va fi un eşec şi se va ajunge, în etapa a doua, tot la voia domnului Plahotniuc. Care va reuşi, cred, să încropească puţin peste 51. Cu independenţii, cu câţiva socialişti sau cu cei de la Şor. Nu cred că vor fi alegeri anticipate, se va găsi „completarea” de care va fi nevoie pentru o majoritate la limită. Deputaţii nu vor risca să meargă din nou la urne, cu alte costuri şi cu incertitudini. În plus, un guvern care abia se ţine pe picioare e cel mai bun lucru pentru nişte parlamentari care îşi negociază cinic votul de susţinere, atât la învestire cât şi pe toată durata mandatului. Nicicând nu e mai important un deputat decât atunci când e maximă nevoie de votul lui, când lucrurile atârnă de un vot sau două…
Citeste intreg articolul si comenteza pe Contributors.ro
