Dacă lingviștii au deja dreptul de a trage anumite cuvinte pe dreapta, constatându-le drept ieșite din uz și deci demne de programul “Rabla” al unei limbi – cazul arhaismelor – , eu înțeleg să militez pentru introducerea unui alt drept fundamental al aceleiași categorii de oameni de știință, cumva indisolubil legal de primul, dar mult mai necesar a fi recunoscut acum, fără prea multă tărăgănare. Lingviștii, așadar, ar trebui să dețină dreptul de a impune embargo-uri temporare asupra folosirii unor cuvinte, să le restricționeze aproape integral libertatea de circulație în afara locului de carantină și să le țină sub tratament până când starea lor de sănătate dă semne vizibile de îmbunătățire. Până la urmă mi se pare echitabil: custodele oricărui bun de valoare trebuie să aibă prerogativa de a lua toate felurile de măsuri pentru conservarea acestuia – iar anumite cuvinte sunt deturnate atât de mult de la sensul lor, rațiunea lor de existență în vocabular, încât, întocmai speciilor protejate, au ajuns în pericol de extincție prin poluare.
Sigur, chestiunea ar presupune un proces de inventariere și evaluare complex al unei Comisii de Înalți Specialiști, căci multe vocabule au ajuns jigărite, fugărite și pe jumătate omorâte de insistenta și continua siluire a lor prin lume. Dar eu am un candidat sigur, perfect nimerit pentru statutul de <<specie protejată a Limbii Române. A nu se folosi decât în caz de forță majoră, cu avizarea corespunzătoare!>> – atât de potrivit, în fapt, încât atunci când l-aș aduce în fața Comisiei de evaluare, aceștia s-ar repezi să îi asigure întâi resuscitarea, înainte de a îl declara mai greu de atins decât floarea-de-colț.
Mi-aș dori, așadar, un embargo temporar asupra noțiunii de “dezbatere”, încât ea să nu mai poată fi folosită o vreme pentru a eticheta niciuna dintre infinitele discuții publice care au loc în spațiul nostru. În apărare, spun din prima că nu e vorba de vreo formă de elitism: da, în general, dezbaterile pot avea multe cusururi și imperfecțiuni, unele dintre ele stricând foarte mult din farmecul unei întâlniri de idei (lipsă de structură, lipsă de conținut, sofisme elementare etc. ). Dar în toate aceste ipoteze, execrabile cum ar putea fi, dezbaterile – în limitele în care sunt posibile și justificate – își mențin totuși un atribut care le salvează existența: lasă loc de argumentul altuia.
Contrar credinței populare, intrarea într-o dezbatere nu se face oricum și oricând, ci presupune niște rigori. Prima dintre aceste rigori, de fapt criteriul care asigură deliniamentul dintre însăși universul dezbaterii și cel al simplului urlet entuziast sau iritat de diverse mesaje este existența dubiului.
Aceasta întrucât o dezbatere, o discuție până la urmă, presupune existența celuilalt – vorbești știind că mai există (și) un altul, cu o altă opinie, respectiv că acea opinie o testează pe cea proprie, îi caută găurile și nesiguranțele. Odată ce acestea sunt identificate de un alt vorbitor, ai în deplină libertate posibilitatea de a evalua dacă ai cum să le repari, așa încât opinia proprie îți este consolidată, devenită mai puternică, perfecționată, sau, dimpotrivă, ele sunt ireparabile, parte a unei construcții prost făcute, care amenință să cadă, astfel încât, abandonându-le, ai fost ajutat să te salvezi de la un deznodământ nefericit.
Acesta este marele merit al actului de a dezbate, faptul că este un proces, iar nu un show papagalicesc, că deznodământul său nu e egal, ci superior introducerii, că părțile s-au ajutat una pe alta să ajungă undeva mai sus, iar nu să rămână tot acolo unde erau când s-au întâlnit.
Însăși sursa etimologică a verbului îi indică înțelesul primar, autentic – a dez-bate înseamnă a scoate ceva din locul fixat, a desprinde un obiect de unde fusese bătut, a desțeleni. Pentru acest motiv, dezbaterea are un antonim mult mai periculos decât tăcerea – anume fixația. Aceasta din urmă este ilustrată de credința fermă, neclintită că loialitatea față de propriile idei, păstrarea lor neștirbite în fața oricărui obstacol, repetarea lor tâmpă în diverse forme și împrejurări, ca o formulă alchimică revelatoare, reprezintă o postură meritorie.
O interacțiune între mai mulți, oricât de mulți oameni care spun, pe diverse tonuri, aceeași idee nu este o dezbatere. O adunare de oameni care se aprobă reciproc nu este o dezbatere. O situație în care vorbitorul are credința din start că postulează ceea ce deja e sigur că ar fi adevărul, nicidecum că mai caută să afle ceva de la alții, nu este o dezbatere. O întâlnire în care vorbitorii își reproșează din start apartenențe, încă dinainte de a se auzi, nu este o dezbatere. În fine, o sumă de discursuri care nu se hrănesc unul din celălălt, ci merg înainte tâmp doar de dragul de a se contrazice poate fi orice, însă nu o dezbatere.
Ba mai mult, contrar a ceea ce scrie prin mai toate cărțile best-seller din domeniu, încrederea în sine debordantă nu este o marcă a dezbaterii reușite. Dimpotrivă, marile schimburi de idei ale lumii pornesc dintr-o nesiguranță corect gestionată și exploatată de participanți; de fapt, adevărații vorbitori de succes sunt niște profesioniști ai dubiului, nu ai siguranței.
Cultura viralizării discursurilor de panoplie, în care un vorbitor susține un spectacol de idei și formulări fascinante, numai bun de like&share, este de destule ori periculoasă, întrucât nicio luare de poziție nu există în vid. Valoarea unei susțineri este dată tocmai de modul în care se raportează la pozițiile contrare, la provocările la fel de persuasive venite din partea altuia. Drept pentru care, înainte de like&share, reflexul corect este să te forțezi să urmărești și părerea/părerile opuse, și răspunsurile pe care ea le solicită.
Oricât de nesuferit ar suna, o bună parte din culpa pentru pervertirea totală a ideii de dezbatere este deținută însă și de public. Aceasta întrucât implicarea (reală sau virtuală) în audierea unei discuții nu reprezintă un bilet în tribuna Colosseumului. Într-o dezbatere de idei nu se întâlnesc niște gladiatori care vor să se omoare, nici nu se simulează vreun război punic, drept pentru care este complet lipsit de sens ca auditoriul să se împartă în tabere încă de la începutul discuției. Pentru a participa în mod autentic la un schimb de opinii, nu poți “ține” din start cu unul dintre participanții, întocmai precum ai ține cu Steaua când joacă cu Dinamo. Audierea unei discuții reale presupune deschidere reală, tocmai pentru că nu există niciun fel de posibilitate de a prezice unde va duce o întâlnire de perspective argumentate – aceasta este marea încercare a întregului proces, anume de a crea prin (aparentă) confruntare.
A ști din prima care este unicul deznodământ pe care îl aștepți de la un pretins dialog, a stabili dintru început că un vorbitor are dreptate chiar fără să mai trebuiască să îl asculți, acestea nu sunt defel calități ale unei comunități deschise, ci mostre solide de partizanat. Iar starea de partizanat cronic, de permanentă luptă la baionetă modelează profilul eroului de pe scenă, care și-ar face mai degrabă seppuku decât să accepte să ia în considerare vreo idee a dușmanului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
