Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Primăvara de la Praga și gesticulațiile de independență ale lui Nicolae Ceaușescu

de Mircea Morariu     Contributors.ro
Miercuri, 22 august 2018, 8:56 Actualitate | Opinii


Mircea Morariu
Foto: Arhiva personala
Îndată după ce în iulie 1965, cu ocazia Congresului al IX lea al PCR , s-a văzut reconfirmat, cu acte, șef suprem al partidului, Nicolae Ceaușescu a pus la punct și a urmărit cu minuție și tenacitate un plan menit să îi consolideze puterea personală.
În respectivul plan, un loc de frunte îi revenea dorinței de a le limita influența în partid ori chiar de a-i elimina cu totul pe așa-numiții “baroni ai lui Dej”. Ceaușescu avea să facă pași decisivi în acest sens în cursul anului 1967. A constituit o comisie al cărei rol a fost acela de a aduna probe în vederea acuzării celor care au ordonat ori au comis crime împotriva unor fruntași comuniști. Ceaușescu a urmat modelul lui Hrusciov de la Congresul al XX lea al PCUS, I-a incriminat în folos personal pe cei ce puteau însemna o primejdie în calea ascensiunii sale, fără a incrimina însă în nici un fel comunsimul. În 1968 avea să fie reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, scopul principal al acțiunii fiind însă trecerea pe linie moartă a fostului ministru de Interne, Alexandru Drăghici. Aceasta după ce în 1967, principalul său rival, Gheorghe Apostul devenea președintele UGSR, părăsind postul de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Au mai dispărut din peisaj “din motive de sănătate” Petre Borilă, Alexandru Bârlădeanu, Alexandru Moghioroș.
În decembrie 1967, uitând ceea ce el însuși a spus în 1965, chiar de la tribuna Congresului al IX lea în privința imposibilității practice a cumulului de funcții în stat și în partid, Ceaușescu a devenit președintele Consiliului de Stat al RSR, înlăturându-l, pare-se prin șantaj, din respectivul post pe Chivu Stoica. Mutarea a avut loc în perspectiva și sub pretextul viitoarei vizite la București a președintelui francez Charles De Gaulle. Prezența acestuia în capitala României, dar și la Craiova, între 14 și 18 mai 1968, a reprezentat un uriaș succes al diplomației românești și i-a adus pe atunci încă tânărului lider român imense beneficii de imagine, mai cu seamă pe plan extern.
Dar nimic nu avea să întărească mai mult poziția în partid și în Stat a lui Nicolae Ceaușescu decât evenimentele din august 1968, evenimente prilejuite de invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia.
Pe tot parcursul primei jumătăți a anului 1968, Cehoslovacia a reprezentat o problemă pentru Uniunea Sovietică și aliații săi. Preluarea de către Alexander Dubček a funcției de prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, după înlocuirea lui Novotny, la data de 5 ianuarie 1968, demararea de către acesta a unui program de liberalizare accelerată, program născut din dorința afirmată de construire a unui socialism cu față umană, dar fără renunțarea la ideile comuniste, proces cunoscut sub numele de “primăvara de la Praga”, au stârnit mari îngrijorări la Moscova. “Doctrina Brejnev” a suveranității limitate, așa cum avea ea să fie cunoscută mai târziu, era pusă sub semnul întrebării, iar Ursul sovietic nu putea, cu nici un preț, admite acest lucru. Să fim bine înțeleși. Precum, Imre Nagy în 1956, Dubček nu plănuia deloc scoaterea țării de pe orbita comunistă ori ieșirea din Pactul de la Varșovia. Doar reformarea comunismului, probabil fără să știe că o asemenea operațiune este, practic, imposibilă. Comunismul fiind, prin esența lui, nereformabil.
Moscova a convocat repetate reuniuni ale feluritelor forumuri de conducere din angrenajul politico-militar socialist, numai că foarte adesea pe parcursul lor național-comunistul în devenire, deocamadată doar “rebelul” Nicolae Ceaușescu ori trimișii acestuia au făcut opinie separată. Așa s-a întâmplat la Budapesta și la Sofia, fapt care a condus la izolarea României. La eliminarea ei din rândul factorilor de decizie.
Ceaușescu nu nutrea, în realitate, nici un fel de simpatie pentru reformele lui Dubček. Nici prin cap nu-i trecea să procedeze la ceva similar în România. După unii istorici, mica perioadă timid-reformistă a liderului român se încheiase încă din anul 1967. În cartea Am fost și eu cioplitor de himere, fostul ideolog șef al PCR, Dumitru Popescu, spune chiar că, în intimitate, Nicolae Ceaușescu privea accentuat critic reformele pragheze. Într-un articol din anul 2013 (cf. Privind spre Primăvara de la Praga), publicat pe site-ul lapunkt.ro, istoricul Cristian Vasile aduce numeroase exemple despre felul în care Nicolae Ceaușescu însuși sau alți înalți demnitari de partid au încercat pe tot parcursul anului 1968 să tempereze “vântul de libertate” ce se manifesta în mediile literare românești, dorința acestora de apolitism. Cartea Nicolae Ceaușescu-critic literar, a profesorului clujean Liviu Malița, este la rându-i relevantă pentru cât de nereformist era în fapt Ceaușescu. El nu se gândea decât la propria independență și la salvarea propriei piei. De aici și lungul drum al vorbei către faptă.
Ceaușescu s-a opus Moscovei spre a-și apăra propriul lui spațiu de manevră. Istoricul polonez Adam Burakovski reamintește însă, într-o valoroasă carte (cf. Dictatura lui Nicolae Ceaușescu-1965-1989- Geniul Carpaților, Editura Polirom, Iași, 2011) că la jumătatea lunii iunie a anului 1968, cu ocazia unei vizite de lucru efectuată la Combinatul siderurgic de la Galați, Ceaușescu l-a sprijinit deschis pe șeful comuniștilor cehoslovaci, afirmând: “Credem în Partidul Comunist Cehoslovac și nu împărtășim temerile altor țări în această privință”. Poziții reafirmate și la 11 august în Valea Jiului, și la 14 august, într-un discurs rostit la Academia Militară.
Nu se știe cu exactitate când a fost luată la Kremlin decizia ca România să nu participe la operațiunea de “salvarea a comunismului cehoslovac”. Și nici de ce. Nu e tocmai cert că s-a avut în vedere faptul că Ceaușescu ar fi un lider „nesigur”. În prefața la ediția românească a cărții Comunismul românesc (Editura Litera, București, 1994), Ghiță Ionescu reamintește că nici Antonescu nu a acceptat ordinul lui Hitler de a fi parte la atacarea Iugoslaviei. În vremea din urmă, unii istorici au avansat ipoteza că Ceaușescu nici nu era chiar atât de nesigur precum s-ar fi putut crede. În realitate, esența lui stalinistă era binecunoscută la Moscova și tocmai de aceea România și Ceaușescu nu reprezentau o problemă reală pentru Moscova. Ceaușescu era doar “un enfant terrible”, iar teribilismul lui nu punea probleme reale.
Ce știm cu certitudine e că reprezentanții României nu au luat parte la Consfătuirea șefilor de state din Blocul comunist care a avut loc la Varșovia în zilele de 14-15 iulie 1968. Au fost, în schimb, prezenți conducătorii URSS, Republicii Populare Polone, Republicii Democrate Germane, Republicii Populare Ungare și Republicii Populare Bulgare. Se pare că Nicolae Ceaușescu a preferat să stea acasă din motive tactice. Iar dacă la Varșovia s-au vorbit multe, exprimându-se în special “profunda îngrijorare” față de ceea ce se întâmpla la Praga, propaganda românească a luat, în schimb, o pauză de respirație. Doar după încheierea reuniunii din capitala Poloniei, apărea la București un articol care susținea că, în legătură cu direcțiile urmate și metodele utilizate, nu poate decide decât partidul fiecărei țări în parte. Un lucru cum nu se poate mai convenabil pentru independența mimată la București de Nicolae Ceaușescu.
În ultimele zile ale lui iulie 1968, un grup de lideri cehoslovaci cu orientare conservatoare în frunte cu Vasil Bil’ak s-au adresat Uniunii Sovietice cu “rugămintea de a interveni în sprijinul salvării socialismului” din țara lor. Fapt ce a fost mai târziu folosit de către invadatori pentru justificarea intervenției. Cu o asemenea justificare s-a înfățișat la Washington, în biroul secretarului de stat Dean Rusk, ambasadorul sovietic Anatoli Dobrînin. Ciudat, în Memoriile sale, Dobrînin (cf. Anatoli Dobrînin- Confesiunile unui ambassador sovietic la Washington, Editura Meteor Press, București, 2016) nu prea se arată dornic să furnizeze multe amănunte despre evenimentele din jurul Primăverii de la Praga.
La 15 august 1968 sosea la Praga Nicolae Ceaușescu. Era însoțit, printre alții, de Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș, Virgil Trofin, Gheorghe Stoica, Corneliu Mănescu. Și Cehoslovacia a trimis la convorbiri o delegație numeroasă. Lui Dubček i-au stat alături președintele Republicii, Ludvik Svoboda, premierul Oldrich Černik, ministrul de Externe Jiři Hájek. Cele două delegații s-au văzut în zilele de15 și 16 iunie, însă declarațiile pentru presă au fost puține. “Comitetul Central al PCR a înțeles deja în faza incipientă că noul curs al politicii Partidului Comunist Cehoslovac și-a propus ca sarcină și-a propus ca sarcină să asigure dezvoltarea societății socialiste în Republica Socialistă Cehoslovacă”, afirma rezervat un comunicat Agerpres.
Adam Burakovski apreciază în cartea sus-menționată, fundamentată în cea mai mare parte pe documentele aflate în arhiva ambasadei Poloniei la București, că “vizita de la Praga a lui Ceaușescu, deși a fost considerată de ambele părți o manifestare a prieteniei reciproce și a colaborării, nu se traducea prin sprijinul automat și total al conducerii de la București pentru echipa de la Praga”.
În intervalul 17-20 august, Nicolae Ceaușescu l-a primit de trei ori pe ambasadorul sovietic la București, Ivan Basov. Interesant de relevat că Basov era de multă vreme în serviciu diplomatic în Capitala României. De lungi sejururi având parte și succesorii săi, Vasili Ivanovici Drozdenko și Evgheni Tjajelnikov. Sunt analiști care cred că Ceaușescu a încercat să folosească vizita de la Praga spre a media între echipa lui Dubček și Kremlin, iar în cursul întrevederilor cu Ivan Basov, liderul român i-a prezentat acestuia rezultatele tentativelor sale.
În cartea Ceaușismul –România între anii 1965 și 1989 (Editura Albatros, București, 2006), Șerban Orescu precizează că la 20 august 1965, Ceaușescu aprobase în secret trecerea limitată prin România a militarilor trupelor Pactului de la Varșovia.
Un detaliu ce ar trebui să mai tempereze delirul fals-istoric și deplasat encomiastic ceaușist al unui propagandist de sorginte național-comunistă precum Larry Watts, care deși american, a fost format la școala condusă de Ilie Ceaușescu (cf. Ferește-mă, Doamne, de prieteni- Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, București, 2011). Ca și pe cel al altor falși istorici, foști ofițeri de securitate, fapt simptomatic pentru felul în care s-a despărțit România de comunism și de brațul său înarmat, Securitatea.
Două sunt zilele -16 și 17 august- avansate de bibliografia de specialitate în care strategii sovietici le-au distribuit aliaților lor logica planului de operații Dunărea, numele de cod dat planificatei invazii a Cehoslovaciei. E însă cum nu se poate mai limpede că aceasta ar fi urmat să înceapă în 21 august, la ora 1 noaptea. Nu se știe clar de ce începutul operațiunii a fost devansat cu două ore.

Vestea declanșării acesteia avea să îi fie transmisă la București către miezul nopții lui Paul Niculescu-Mizil, pe atunci secretar al C. C. al PCR, însărcinat cu relațiile cu partidele comuniste și muncitorești, de Eugen Ionescu, jurnalist al postului de radio București, aflat în misiune la Praga.
Niculescu-Mizil, nimeni altul decât cel ce condusese delegația română la reuniunea eșuată de la Budapesta, i-a cerut lui Eugen Ionescu să mai verifice o dată informația. Când Ionescu a confirmat-o, Paul Niculescu-Mizil a decis să i-o comunice lui Nicolae Ceaușescu.
Liderul român a hotărât convocarea Prezidiului Permanent al Comitetului Central pentru ora 4 dimineața. Două ore și jumătate mai târziu avea loc ședința Comitetului Exectiv. La ora 10 s-au reunit Comitetul Central, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștri.
Pentru ora 11 era programată o mare adunare populară. Folosind documentele din fondul Ambasadei Republicii Populare Polone de la București, Adam Burakovski scrie că în Piața Palatului s-ar fi adunat aproximativ 100.000 de oameni. Mulți dintre ei au venit din proprie inițiativă. Ceaușescu, gardat de vreo 100 de activiști, a început prin a citi un text pregătit dinainte, redactat în colectiv. Însă, pentru că, așa după cum observa undeva Alexandru Bârlădeanu, “Ceaușescu se înflăcărează repede ”, acesta a abandonat, câteva minute mai târziu, textul scris și, cu un patos ieșit din comun, avea să rostească fraze care i-au adus un nesperat capital de simpatie în țară și străinătate. Vorbele lui erau pe placul antisovietismului românesc ce nu îi era nimănui necunoscut, dar care nu avusese până atunci posibilitatea liberei exprimări.
“Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume…Nu există nici o justificare, nu poate exista nici un motiv de a admite pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc…Întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre…Îi rugăm pe cetățenii patriei noastre ca, având încredere în conducerea partidului și statului, în partidul nostru comunist, să dea dovadă de unitate deplină, să acționeze calm și cu fermitate… Să fim gata, tovarăși, să ne apărăm în orice moment patria noastră socialistă, România!”, spunea Nicolae Ceaușescu, sincer și entuziast aplaudat de asistență.
A fost marele moment, momentul de glorie al lui Nicolae Ceaușescu. Momentul deplinei solidarități între popor și el. “Ironia soartei – scrie Dennis Deletant- a făcut ca invadarea Cehoslovaciei de către țările Tratatului de la Varșovia, în august 1968, să fie cea care i-a permis lui Ceaușescu să descopere că apelul la sentimentul național constituie un mecanism eficient de control social și de dictatură personală. Ceaușescu învățase lecția de la Tito (cf. Ghiță Ionescu op.cit). A devenit astfel convins de avantajele pe care le-ar putea câștiga de pe urma accentuării simbolurilor naționale și a propriei sale importanțe. Marea adunare din București de la 21 august 1968 și aclamarea de către aceasta a denunțării de către acesta a invaziei s-au dovedit a fi cel mai fast moment al său. Acest episod l-a marcat definitiv și i-a trezit pofta pentru excesele cultului personalității. În mod semnificativ, sfidarea lui Ceaușescu din acea zi i-a determinat pe mulți scriitori de vază să intre în Partidul Comunist Român ” (cf. Dennis Deletant- România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 2010).
Cu un an sau doi înainte fusese reautorizată intonarea unor vechi cântece patriotice românești, interzise până atunci. Printre ele Pe-al nostru steag sau Trei culori (cf. Octavian Paler- Vremea întrebărilor, Editura Polirom, Iași, 2011), cantata în emisiunea Dialog la distanță în mare vogă la vremea respectivă. Pentru decembrie 1968, Ceaușescu a pus la cale o fastuoasă aniversare a Marii Uniri din 1918, ocazie cu care, dincolo de marketizarea simbolurilor naționale (peste tot, de exemplu, s-au pus în vânzare pixuri ieftine, al căror corp era colorat în culorile Drapelului românesc), a început și proiectarea imaginii și personalității liderului actual în conjuncție cu marile nume ale istoriei neamului. La un moment dat, chiar s-a lansat zvonul (câtă naivitate!) că printre invitați ar urma să figureze și Regele Mihai.
În cuvântarea de la 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a dezvăluit hotărârea reînființării Gărzilor patriotice și muncitorești. Sugerată, din câte se pare, de Emil Bodnăraș, care avea experiența lui 23 august 1944. Acestea au putut fi văzute defilând două zile mai tîrziu la “parada militară și mitingul oamenilor muncii” prilejuite de aniversarea actului de la 23 august pe care PCR îl trecuse deja fraudulos în contul marilor, dar imaginarelor lui realizări.
Tonul avântat adoptat de Nicolae Ceaușescu în cuvântarea din dimineața zilei de 21 august l-a șocat pe Ion Gheorghe Maurer. Într-un interviu acordat Laviniei Betea, fostul premier român declara: “O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a amenințat pe ruși că, dacă vor intra în țară, întreaga populație se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur și simplu o invitație la invazie, cu o opoziție care oricum nu avea nici o șansă de succes. …Prin ceea ce a făcut, Ceaușescu a creat doar un risc enorm pentru țară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în niște termeni mult mai diplomatici și mai raționali”.
Se cuvine spus că, reproducând cu altă ocazie aceste vorbe despre care Lavinia Betea pretinde că i-ar aparține fostului premier român, fiul acestuia, dl. Jean Maurer a folosit spațiul comentariilor aparținând cititorilor pentru a-și exprima dubii în privința autenticității lor. Dl. Jean Maurer nu excludea nici vârsta înaintată a lui Ion Gheorghe Maurer. În 1968 încă exista concordie deplină între Ceaușescu și prim-ministrul guvernului de la București.
Fostul ambasador sovietic la Washington, Anatoli Dobrînin, a negat în memoriile sale existența vreunei intenții sovietice reale de invadare a României. SUA au avut inițial o atitudine rezervată. Mai apoi, confruntat cu criticile dure venite dinspre vreo 20 de congresmeni, se spune că președintele Lyndon B. Johnson li s-a adresat rușilor cu adesea invocatul apel “în numele omenirii, vă implor să nu invadați România!”. Astăzi se spune că nu se găsesc stenograme în acest sens. Dobrînin își amintește că l-a notificat pe șeful de atunci al Casei Albe, dar și pe secretarul de stat Dean Rusk că “sunt instructat să vă informez că rapoartele despre mișcarea iminentă a forțelor militare sovietice în România sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american și nu corespund realității”.
Pe 22 august o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale a adoptat Declarația cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României care sugera ONU să se ocupe de problema invadării Cehoslovaciei. Consiliul de Miniștri a fost însărcinat să transmită documentul în cauză Organizației Națiunilor Unite. La 23 august, cu ocazia unei reuniuni aniversare de la Academia Română, versatilul prim-ministru Maurer l-a elogiat pe Ceaușescu, a condamnat invazia, dar nu a uitat nici să facă referiri la “frumoasele tradiții ale prieteniei româno-sovietice”. Elogiul pare să îl confirme pe fiul lui Ion Gheorghe Maurer.
În tot acest timp, populația României a fost ținută la curent cu evoluția evenimentelor din Cehoslovacia, în acest scop fiind folosite telegrame de presă ale agenției oficiale CTK, dar și cele ale marilor agenții de presă internaționale. Un ton solemn, rece, răzbătea din buletinele infomative ale Televiziunii (prestația crainicului Petre Popescu a fost atunci exemplară) și ale Radioului. Mai marii partidului primeau însă informații suplimentare din partea a trei jurnaliști trimiși cvasi-clandestin, via Viena, la Praga. E vorba despre Dumitru Tinu (Scânteia), Ilie Ciurescu (TVR) și Cristian Popișteanu (Radio București).
Pe 25 august 1968 a reintrat în scenă ambasadorul URSS la București, Ivan Basov. Nu sunt indicii că s-ar cunoaște conținutul discuțiilor lui cu Nicolae Ceaușescu. Se zice că nu s-ar găsi în arhive stenograma întâlnirii. Cert e că după acea dată “tonul propagandei românești a cunoscut o schimbare semnificativă, devenind mult mai blând” (A. Burakovski). “Scânteia revenea la vechile lingușiri și temele prieteniei cu țările socialiste” (Șerban Orescu).
Pe 26 august, Ceaușescu însuși declara că “nimic nu poate afecta bunele relații de cooperare și prietenie dintre România și URSS”. Puțin mai târziu, Ceaușescu își va reafirma crezul de o viață: trebuie să fii nebun să contești socialismul. În Orizonturi roșii, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa pretinde că Ceaușescu ar fi afirmat: “eu nu sunt un idiot ca Dubček să tolerez haosul, să tolerez o contrarevoluție în România”. Când în decembrie 1968 au avut loc manifestări de protest studențești cu ocazia cărora nu s-au cântat doar colinde, ci s-a strigat “Jos Ceaușescu!”, reacția autorităților a fost dură, însă insuficient de dură, după gustul lui Ceaușescu. Acesta a exclamat: “Trebuiau arestați toți!”. A fost aprobat de Ion Iliescu pe atunci ministru pentru Problemele Tineretului.
Annely Ute Gabany a demonstrat convingător în studiile reunite în cartea Ceaușescu și scriitorii- Analize politico-literare în timp real (Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013) că timida încercare a scriitorilor, a intelectualilor, a artiștilor de a ieși de sub teroarea ideologică, încercare manifestată până în 1968 a fost stopată drastic către sfârșitul anului, ea nefiind silită să aștepte celebrele Teze din iulie 1971. Acestea doar le-au consfințit scriptic sfârșitul.
Manevre militare au mai avut loc la granița României cu URSS și în luna septembrie, și în noiembrie 1968. Unii istorici spun că acestea s-ar fi desfășurat sporadic chiar până către sfârșitul anului. (pentru ansamblul perioadei se poate consulta cu mare folos cartea lui Mihai Retegan -1968-Din primăvară pănă-n toamnă, ed. a II a, Editura RAO, București, 2014). În 1971 apărea cartea hagiografică Nicolae Ceaușescu- Biografie și texte din care erau eliminate frazele cele mai curajoase rostite de el pe 21 august 1968 în Piața Palatului. Nu s-a suflat o vorbă nici despre destinul lui Dubček, nici despre urmările așa-zisei normalizări, nici despre intensificarea persecuțiilor politice, nici despre unele disidențe (Kundera, Havel, Kuron), nici despre modul demn și organizat în care a reacționat intelligentsia pragheză, nici despre concedierile abuzive, nici despre faptul că mulți intelectuali și-au pierdut posturile și au prestat munci necalificate, oricum sub pregătirea lor, îndeosebi pe cea de taximetrist.
În primăvara anului 1989, un Ceaușescu bătrân și bolnav, rupt total de realitate, detestat de români, izolat pe plan internațional, inclusive în lumea comunistă, ar fi dorit măsuri repressive împotriva Poloniei care tocmai regăsise calea pluralismului politic. În decembrie 1989 același Ceaușescu se iluziona că, din balconul Comitetului Central, îi va convinge pe români de superioritatea comunismului.
Cum moneda naționalistă se cam tocise, Ceaușescu a sperat că îi va cumpăra pe români cu 100 de lei în plus la salariu. S-a înșelat.





















1283 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version