Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

România doctorală

de Alexander Baumgarten     HotNews.ro
Duminică, 22 aprilie 2018, 22:29 Actualitate | Opinii


Alexander Baumgarten
Foto: Arhiva personala

Titlul de doctor atestă puterea unei persoane de a transmite inovator cunoașterea. Spun „a transmite inovator” pentru că doctorul este un intermediar. El stă între două extreme: pe de o parte, cel care transmite cunoașterea numai pentru că i s-a permis să o facă, dar cu condiția de a nu schimba nimic din ce a primit, iar pe acesta îl numim corect licențiat; pe de altă parte, cel care nu transmite o cunoaștere, ci doar o caută, o sporește și o depozitează, iar pe acesta îl numim corect cercetător și, eventual, inventator. Doctorul este caraghios dacă repetă fără rod tradiția, dar este de negândit în absența unei tradiții. Aceste principii aparțin în mod natural funcționării minții omenești și transmiterii cunoașterii între oameni. Aceste principii țin deopotrivă de fundamentul culturii noastre și ele au fost consfințite în Evul mediu latin prin inventarea unei instituții aplicate acestor principii, pe care o numim „universitate”.

Recent, Ministerul Educației a distribuit universităților din România locurile bugetate pentru doctorat într-o proporție inedită față de anii trecuți, producând un avantaj net pentru un grup de universități. Avantajate sunt universități care au unele trăsături comune: funcționează în reședințe de județ, au un număr redus de studenți, dețin biblioteci și dotări precare, sunt înființate sau extinse după 1989, sunt intim legate de viața politică a României recente pentru că au fost întemeiate sub guvernări favorabile, au fost populate cu politicieni cu rol de profesori și mai ales au oferit o majoritate a clasei politice actuale, alături de universitățile private și, să adăugăm, nu au deocamdată nici o relevanță internațională. În schimb, cele dezavantajate sunt patru universități ale României (București, Cluj, Iași, Timișoara) care au și ele unele trăsături comune: există în metropole, figurează în locuri mai mult decât decente în clasamentele internaționale de profil, sunt cele mai vechi universități ale României, sunt cele mai numeroase prin studenții și profesorii lor, au cele mai performante dotări la nivelul local, au contribuit decisiv la unitatea culturală a României de aproximativ 160 de ani și au oferit cea mai consistentă parte a populației tinere care a protestat în ianuarie 2017 împotriva măsurilor din justiție ale actualului guvern. (O a treia grupă de universități, care a primit locuri egale cu anii trecuți, dar nu poate intra în nici una dintre aceste categorii, sunt universitățile de arte și cele dedicate unor domenii foarte restrânse, unde proporția financiară este suficient de scăzută în raport cu bugetul total pentru ca ele să nu modifice concluziile acestei analize). Convențional, le vom numi mai jos, potrivit obișnuinței, pe primele „universități mici”, iar pe cele din a doua clasă „universități mari”.

Nu pot să presupun care a fost motivul acestui dezechilibru (să fi înțeles guvernul că a lovi în a doua grupă este ceva eficient pentru a destabiliza masa posibilă a protestatarilor pentru viitoare măsuri samavolnice?), dar pot să constat că ea nu este singura îndreptată în aceeași direcție (subfinanțarea cronică a învățământului universitar și a cercetării, scăderea numărului de locuri la licență, încredințarea deciziei de numire a profesorilor și conferențiarilor strict fiecărei universități, știind că un control strict și o autocenzură reală există numai la nivelul marilor universități, amânarea indefinită a verificării școlilor doctorale, tergiversarea clasificării universităților etc.) și pot să constat, firesc, revolta comunității profesorilor din marile universități împotriva acestei măsuri. Dar voi încerca, mai jos: a) să reflectez la urmările posibile ale unei asemenea măsuri; b) să propun modele alternative de distribuție a locurilor doctorale; c) să susțin că actuala măsură nu este doar o măsură îndreptată contra marilor universități, ci este o lovitură gravă adusă întregii societăți civile, care ar trebui acum să reacționeze solidar.

Pentru primul punct, este destul de limpede faptul că a mări numărul doctoranzilor din universitățile mici în defavoarea celor mari înseamnă a scădea nivelul acestor studii și a le reduce treptat la generalități pentru care ne vom felicita numai între noi, fără a ne bucura de o cotare internațională și fără a ne bucura de legătura cu adevărurile pe care le cercetăm. Nu se pot face doctorate cu un înalt nivel calitativ acolo unde nu există dotări performante, iar acumularea lor este de lungă durată. Apoi, a nu oferi servicii de educație de înaltă calitate profesională va mări exodul populației studioase, care va face orice pentru a-și încheia studiile în străinătate și orice pentru a nu reveni în România. Apoi, tezele care vor rezulta din noua configurație vor fi greu de acceptat în organismul de atestare a titlurilor universitare, susținut de același minister care a blocat profesionalitatea lor. Altfel spus, CNATDCU va trebui fie să respingă o mare parte a acestor teze, fie să mintă în privința calității lor. În cele din urmă, vom obține o populație de contribuabili cu un nivel scăzut de educație și de conștiință critică, ușor de manipulat. Simbolic, a lovi în universitățile care au format cultura științifică a unui stat, dar a-i serba pompos centenarul seamănă de fapt unui prohod iresponsabil. Indiferent de sentimentele pe care le putem avea pentru clasa politică actuală, ne reunește o presupoziție funcțională: că oricine ar conduce statul, bine sau prost, are totuși în intenție binele comun. A lovi în sistemul educației sau în cel al justiției ridică o întrebare foarte serioasă legată de validitatea acestui principiu: vor oamenii aceștia totuși cu adevărat un bine comun?

Cu toate acestea, problema criteriului distribuției locurilor la doctorat este în sine delicată, iar indicarea unei rele voințe politice nu dizolvă problema. Faptul că neg posibilitatea realizării unor doctorate de bună calitate în universități mici ar putea să inducă în eroare, lăsând impresia că aș crede în existența unui corp profesoral care le populează de slabă calitate științifică. Acest lucru nu este adevărat, tot așa cum nu este adevărat faptul că nivelul de excelență al marilor universități este omogen. Conștiința frământată în a-ți face bine profesia și nesimțirea imposturii sunt fenomene umane și nu au nici o legătură cu distribuția lor instituțională. Există distinși colegi preocupați de studiu în universități mici și colegi indolenți în celelalte. Și totuși, există o forță de coerciție a mediului care elimină sau încurajează aceste fenomene umane, iar această forță produce polarizări ale calității în marile universități.

Atunci, cum să susținem financiar din bugetul statutului acele forme de învățământ care sunt organizate în jurul unor profesori care au „conștiința frământată în a-și face bine profesia” dar, simultan, au și dotările necesare pe care instituția le oferă? Sau: cum să oferim bani celor dedicați științei și să ne ferim de impostură? Dintre toate modelele, cel actual este cel mai prost: statul fixează numărul locurilor, printr-un minister în care decidenții sunt influențați politic. Problema noastră, însă, nu se consumă în a spune: „decidenții sunt răi, deci să îi schimbăm”, pentru că este posibil oricând să găsim alții cel puțin la fel de răi; dimpotrivă, trebuie să răspundem la întrebarea: „există oare un mecanism instituțional prin care, oricât de rău intenționată ar fi clasa politică (căci, o știm, tot pe ei îi va alege majoritatea needucată), prin care să salvăm excelența în educație?”. Îmi pot imagina două modele alternative, între care pot fi comparate avantajele: fără să pledez categoric pentru vreunul dintre ele, cred că ambele sunt mai bune decât cel actual.

Primul model se bazează pe o descentralizare maximă a învățământului universitar în direcția autonomiei universitare. Altfel spus, ministerul se poate rezuma strict la finanțarea unui buget acordat universităților, calculat potrivit unui clasament bazat pe dotări, performanțe didactice și de cercetare documentabile, evaluări internaționale, piața muncii și numărul de studenți care optează pentru o universitate. De la acest nivel, numai universitatea decide repartiția fondurilor: ea decide dacă optează sau nu pentru licențe, masterate sau doctorate și în ce procent, iar rolul organismelor de atestare a diplomelor rămâne firesc stabilirea și verificarea criteriilor de calitate după care funcționează fiecare școală doctorală. Printr-o asemenea procedură, este natural ca unele universități să constate că titlurile de doctor pe care le oferă se reduc la simple acte de vanitate, deoarece ele nu au prestigiu și greutate pe piața muncii, dar să și constate faptul că se pot implica activ (și rentabil financiar) în organizarea unor licențe gândite atent. O asemenea distribuție are câteva avantaje: desprinde universitatea cu titlurile ei de lumea politică; îi lasă să judece pe cei competenți câtă importanță au științele unele față de altele, și mai ales de ce trebuie finanțate decent domeniile care au efect indirect, dar substanțial și de lungă durată asupra unei comunități umane, cum sunt științele umaniste; oferă universităților posibilitatea unei concurențe libere și deschid posibilitatea unui efect complet absent, dar extrem de valoros pentru România. Mă refer la prestigiul unui titlu universitar legat de locul și tradiția care l-a oferit: de pildă, ca doctor de Mizil, vei inspira un grad scăzut de seriozitate cel puțin până când translatio studiorum se va opri, în drumul ei de la Atena, la Bagdad, Paris, Oxford și Cracovia, în cele din urmă și la Mizil. În schimb, o asemenea distribuție își are dezantajul ei: sistemul poate fi ușor pervertit dacă universitarii își vor alege decidenți slabi și care nu îi înțeleg misiunea, reducând-o la un simplu antreprenoriat care produce cunoașterea ca pe o marfă. Un asemenea dezavantaj, însă, are o altă natură: el ține de responsabilitatea comunității universitare și de mecanismele ei interne; iar dacă ele nu funcționează, cel puțin nu există alt responsabil în afara comunității.

Al doilea model se bazează pe o descentralizare maximă a sistemului învățământului doctoral în direcția comunităților profesionale, invitate să decidă distribuția finanțării. Aceasta presupune alocarea unui buget național unic pentru învățământul doctoral și înțelegerea studiului la acest nivel ca pe asocierea profesorului și a studentului într-un grant de cercetare. În această direcție a înaintat, dealtfel, legea învățământului din 2011. Dar forma de distribuție pe care o propun aici are în vedere ceva mai mult: desprinderea completă de universități a deciziei de finanțare a doctoratului și asimilarea acestuia cu concurența pentru granturile de cercetare organizată de UEFISCDI. Aceasta înseamnă organizarea unui concurs anual, cu un calendar precis, cu evaluatori performanți (indiferent că sunt români sau străini, întrucât acest criteriu de separare a făcut oricum enorm de mult rău sistemului de evaluare actual al cercetării), în care comunitatea decide cui acordă o finanțare pentru o cercetare doctorală, indiferent de locul cererii, dar dependent de dotările instituției petente. Avantajele unui asemenea sistem ar putea fi: separarea doctoratului de lumea politică, libera concurență a proiectelor de cercetare, posibilitatea unei baze de date care să reducă repetiția redundantă a temelor, clasificarea spontană a membrilor singulari ai unei comunități științifice făcută de această comunitate, iar nu de persoane din afara domeniului. Există, însă, cel puțin trei mari dificultăți ale sistemului: criteriul de separare a finanțării între domenii (evitabil doar parțial prin aritmetica comună a punctajelor); dificultatea eternă a instituției organizatoare a concursului de a nu respecta calendarul evaluărilor (se știe faptul că amânarea de la un an la altul a finanțării cercetării pe baza competiției face economie la buget, iar în cazul doctoratelor trucul nu mai poate fi folosit); transformarea grupurilor de evaluatori în clanuri de monopol. Evident, ultima dificultate este cea mai mare, dar aici fiecare comunitate științifică va purta responsabilitatea blocării sau meritul progresului propriului domeniu. Nu cred că este posibilă formularea unor reguli care să producă oameni cinstiți: pretenția lui Platon de a produce virtutea prin mecanisme de stat merită să ne pară o utopie, cât timp experiența vieții cotidiene ne arată cum rând pe rând regulile pe care le producem sunt falsificabile. Dau un exemplu încântător: după ce abia am format cu seriozitate instituția abilitării ca pe un criteriu sever și academic de selecție a celor care merită să conducă doctorate, strict dependent de transmisia personală a cunoașterii și a prestigiului științific, cineva a întrebat cu candoare: „dacă îmi iau abilitarea în Bulgaria, mi se recunoaște?”. Analogia cu înmatricularea autoturismelor este evide

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


















1145 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version