Era intr-o marti, 11 septembrie 2001. La Washington, ca si azi, un cer de un albastru perfect, de-a dreptul coplesitor. In cateva clipe, a devenit un albastru feroce, tragic. Cand am aflat, am alergat la scoala din coltul strazii, l-am adus pe Adam acasa, impreuna cu alti copii. A venit Mary, eu am plecat sa-mi tin cursul. Studentii erau socati, impietriti, fara cuvinte. Nu panicati, nu inspaimantati, insa complet descumpaniti. Era de nagandit ca asemenea orori sa se petreaca aievea aici, in America. Nu puteau intelege cum s-a nascut aceasta ura atroce impotriva tarii lor si a civlizatiei pe care aceasta o intruchipeaza. Le-am vorbit despre nihilism, despre terorism, despre fanatism, despre ideologiile resentimentului, despre Dostoievski si marele sau roman “Demonii”. Le-am vorbit despre civilizatie si barbarie.
A doua zi, la Wilson Center, in cladirea Reagan, unde se afla World Trade Center din Washington, intalnirea bursierilor (eram research scholar, terminam de scris “Stalinism for All Seasons”) cu Lee Hamilton, directorul acelei minunate institutii, memorial de fapt pentru presdintele Woodrow Wilson. Ne-a spus ce crede, a anticipiat tensiunile ce aveau sa creasca intre securitate si libertate. Cladirea, ce mai masiva din zona metropolitata DC dupa Pentagon, era (este) o posibila tinta pentru teroristi. Tot ce tine de societatea deschisa ii scoate din minti.
