Deși dominată de avânt constructivist, agenda relansării economice se relativizează aproape peste tot în Europa. În prezent, România dispune de un anumit confort macroeconomic, dată fiind încadrarea, consființită și instituțional, în ţintele de deficit agreate cu organismele financiare internaţionale. Însă provocarea fundamentală a relansării economice transcede, totuşi, eforturile de consolidare fiscală din ultimii ani. În absenţa reformelor structurale, cele menite să instituie raţionalitate şi disciplină financiară, în principal în sectorul companiilor de stat, stabilitatea macroeconomică se va dovedi fragilă şi se va deprecia cu uşurinţă.
Ar trebui să recunoaștem deschis că, deși europeană prin adopție instituțională, România de astăzi nu probează, cu adevărat, că a făcut saltul decisiv la principiile economiei de piață, care să le aducă românilor viața demnă și prosperitatea mult așteptate. În prezent, economia românească aproape că este construită prin și în jurul bugetului statului. Este o stare de fapt profundă, structurală, care explică de ce oamenii așteaptă ca atât de multe lucruri să vină de la stat sau, oricum, prin intermediul statului.
După mai mult decât cele două decenii de tranziție, prescrise profetic, există încă diverse restanțe economice și instituționale. De exemplu, problema retrocedării proprietăţilor a devenit imperativă doar prin transplant de priorităţi – cu caracter de ultimatum – de la nivelul Comisiei Europene. Preţurile la gaze şi energie electrică abia au intrat, după ani mulți de protecţionism tarifar, în logica imuabilă a economiei de piaţă. Care, fie şi în ceasul al 12-lea, reclamă și asanarea de pierderi şi arierate din sectorul companiilor de stat. În privinţa arieratelor, finanţele administraţiilor publice au fost şi ele, recent, subiect intens de negocieri cu „troica” financiară şi politică internaţională.
În ciuda austerităţii salariale din sectorul bugetar, cifrele INS dezvăluie încă decalaje importante: în miezul crizei, câştigul salarial mediu brut în sectorul public era cu cca. 200 de lei mai mare decât în sectorul privat. Ulterior, decalajul s-a lărgit și mai mult. Aceasta, în condiţiile în care deja sectorul bugetar este suprapopulat, prin cei aproape 1,2 milioane de angajaţi, cu 400.000 mai mulţi în comparaţie cu aparatul statal comunist.
Deși evoluția actuală indică tendințe corective, România se confruntă cu probleme majore în privinţa arieratelor din sectorul public. Arieratele trădează, poate cel mai bine, deficiențele structurale şi fragilitatea instituţională din sistemul economic. De exemplu, în ultimul deceniu, ponderea arieratelor în cifra de afaceri s-a situat, în medie, pe la cca. 9-10% în cazul firmelor private, spre deosebire de cca. 40% în cazul companiilor de stat. Ceea ce reflectă, cât se poate de limpede, că proprietatea de stat a frânat și a deturnat, mai degrabă, dinamica progresului economic.
Ani de-a rândul, economia românească a suferit în absenţa unor reforme curative, care să instituie constrângeri bugetare tari şi disciplină financiară în sectorul public. Pentru o bună bucată din tranziţia post-comunistă şi, de altfel, până mai recent, regula a fost dată de cercul vicios capitalizare-decapitalizare. Adică, pe de o parte, statul deschide băierile bugetului şi capitalizează iar „baieţii deştepţi”, pe de altă parte, decapitalizează.
Cazurile Olchim, Hidroelectrica, CFR, Poşta Română sunt emblematice: proprietatea de stat a însemnat, deloc impredictibil, privatizarea câştigurilor şi naţionalizarea pierderilor. Realitatea „din teren” a scos la iveală faptul că managementul politic – adică de stat – a fost, deopotrivă şi informal, unul „privat”. Căci decapitalizarea companiilor de stat a trecut prin mâinile şi conturile managerilor statului şi ale „băieţilor deştepţi”, cu acoperire instituţională şi contractuală.
Aceasta a fost, din păcate, realitatea nefastă a programelor de reformă decăzute din ordinea firească a logicii economice. Căci, de fapt, liberalizarea fără privatizare a însemnat decapitalizare. Prin liberalizare, directorii întreprinderilor de stat au devenit, de facto, stăpânii rent-seeking ai unor active economice aflate, de jure, în proprietatea statului, adică, din punct de vedere economic, în responsabilitatea practic a… nimănui.
Tocmai de aceea, schimbarea de status-quo reclamă reforme structurale care să însemne mai mult decât reformarea managementului în companiile de stat. Adică întoarcerea la originile economice ale pieței, prin punerea în drepturi depline, și cu bunăcredință, a instituției proprietății private. Căci economia de piaţă înseamnă, în mod esențial și primordial, rezolvarea problemei dreptului de proprietate. Numai astfel putem spera la dezvoltarea unui sector privat puternic, capabil să genereze prosperitate şi să dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.
În final, câteva cuvinte despre o temă trecută deja prin dezbatere, care aduce cu sine şi substratul explicativ al problematicii proprietăţii. În materie de reformă a proprietății, întreaga performanţă a tranziţiei a fost notată recent, în declarații fataliste, cu un procent rotund: 80% din privatizările realizate în România s-au dovedit a fi eşecuri.
În primul rând, la o verificare „de rutină”, inclusiv prin consultarea raportărilor INS, procentul de “80% privatizări neperformante” nu poate fi găsit nicăieri în vreo cercetare de specialitate. În al doilea rând, procentul în cauză nu spune nimic, ştiinţific vorbind, despre viabilitatea proprietăţii private. Spune însă aproape totul despre calitatea strategiilor şi politicilor de privatizare ale guvernelor României post-comuniste. Și nu proprietatea privată este cea care şi-a ratat „menirea”, de a oferi bazele economiei de piaţă, ci tocmai programele guvernamentale în legătură cu aceasta.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
