Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.
O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei. Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…
In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.
A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…
In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.
Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor. Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.
Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.
“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.
Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.
Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89. Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…
Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.
