În lipsa unor argumente precise (fiindcă nici nu pot fi!) care să indice dacă este mai bine să adoptăm euro acum sau mai târziu, opţiunea cea mai vehiculată este aceea că trebuie să ne pregătim. Putem înţelege prin asta multe, de ex. să înregistrăm o creştere de competitivitate sau o creştere susţinută a PIB-ului pe locuitor, să aducem indicatorii de convergenţă în limitele impuse etc., dar oricum discuţia aduce foarte mult cu cea de dinaintea aderării la UE. Şi atunci, exista, firesc, o balanţă între beneficii şi costurile aderării – şi atunci, şi acum greu de cuantificat pentru a fi suficient de precise – împreună cu opinia că trebuie să ne pregătim. 2007 nu a fost anul care ne-a prins pe deplin pregătiţi, după cum nici anul adoptării euro nu va fi cel în care alternativele par să fi dispărut. Atunci, ce contează?
Judeţul Vaslui poate să emită propria moneda, vasluiul? (Să zicem că) poate! Aşa cum a putut un fermier australian sau un sătuc din Alpi, pentru a enumera dintre exemplele contemporane sau cum a putut un sat de pescari să tranzacţioneze în bază de scoici acum nu ştiu câte mii de ani. Decizia de a emite şi folosi o monedă (în interiorul unei jurisdicţii) este o convenţie în tranzacţii, un simbol al suveranităţii sau un instrument de politică economică. Semnificaţia fiecărei forme depinde de contextul evoluţiei unei societăţi. De exemplu, în etapa formării statelor naţionale, puterea simbolului este crucială (lira sud-sudaneză a fost emisă de îndată ce Sudanul de Sud a devenit stat independent în 2011). De aceea, şi în cazul nostru ipotetic, putem avea o monedă în Vaslui, dar autorităţile emitente şi rezidenţii vor descoperi curând costuri ale administrării care nu pot fi contrabalansate de beneficiile aşteptate: regiunea nu este în sine suficientă, cum ar fi dacă de exemplu cca. 80% din valoarea producţiei ar fi generată pe piaţa internă, cum se întâmplă, de exemplu, în SUA (dar nu în regiunea de centru-vest, să zicem, din această ţară). În plus, dacă mărfurile lor se vând foarte puţin în afară, administraţia va decide să ofere bani pieţei pentru a asigura viaţă economiei. Însă dacă într-o economie care nu produce intră bani, rezultatul este umflarea spectaculoasă a preţurilor. Dar dacă mărfurile lor se vând? Atunci este foarte posibil să ne aşteptăm ca lucrătorii şi investitorii să epuizeze oportunităţile locale şi să caute ocupaţie în afara jurisdicţiei lor. Vasluiul se va schimba din ce în ce mai mult pe o monedă străină la o rată din ce în mai defavorabilă şi în măsura în care nu este o monedă importantă a schimbului internaţional ajungem de unde am plecat: noul context va lăsa mulţi bani în propria piaţă. Pe de altă parte, filierele de producţie se întind foarte mult în afara teritoriului, pentru resurse, inputuri intermediare sau pentru distribuţie. Folosirea monedelor de schimb este mai necesară atunci când aceste circuite ale tranzacţiilor sunt localizate într-o măsură mai mică la interior.
Am simplificat mult, dar nu am omis aspectul cheie al deciziei de a avea sau nu propria monedă: cât de important eşti în tranzacţiile cu ceilalţi (odată ce am eliminat din discuţie puterea de simbol). Problema care se pune este aceea că poate fi economic valoros să gestionezi un curs al schimbului dacă piaţa internă funcţionează suficient de dinamic pentru a încorpora diferenţele de curs. O economie importantă, cu o economie funcţională, adică cu legături puternice între ramuri, va reuşi în impas ca printr-un stimulent monetar – fie prin devalorizare, fie prin apreciere – să pună pe picioare o masă critică de firme deoarece efectele de antrenare sunt importante: un exportator/importator are 10 furnizori/clienţi interni, iar fiecare din aceştia are alţi 10 furnizori/clienţi etc. O ţară mică, nu. Pentru o ţară mică, sunt costuri mari ale menţinerii unei monede fluctuante, iar beneficiile nu sunt vizibile. (La un curs fix, piaţa neagră face restul.) România ar fi în această situaţie. Aprecierea monedei poate a însemnat modernizări prin importuri în anumite sectoare, care ar trebui să înceapă să susţină exporturile, dar în mod sigur a încurajat intervenţiile speculative pe moneda naţională prin ceea ce un oficial al băncii centrale numea „vehicule speciale” înfiinţate în România pentru a asigura accesul monedelor străine la plasamentele în lei [1]. Deprecierea monedei, este clar, nu a dus niciodată semnificativ, dacă cumva a dus la ceva, la încurajarea generală a producţiei pentru export şi ocuparea forţei de muncă pentru motivul că legăturile între ramuri sunt abia îngemănate, una nu se poate trage pe alta.
În decizia privind adoptarea euro, paralela cu aderarea la UE este folositoare. Au fost costuri enorme generate de rezistenţa la schimbare a structurile instituţionale, fie neadaptate, fie greu adaptabile, dar în final lucrurile au mers înspre bine în sensul că facem parte dintr-un mecanism avansat de decizie economică şi politică. Similar acum, prezenţa în ’clubul’ euro este, fie că vrem, fie că nu, o necesitate deoarece folosirea politicii monetare nu aduce în economie beneficii care nu ar exista dacă moneda naţională ar dispare. În schimb, costurile tranzacţionării rămân, dintre care două sunt majore: se poate specula pe leu datorită diferenţialelor de dobândă, iar piaţa monetară devine mai interesantă decât piaţa împrumuturilor către producţie. În al doilea rând, se amână ajustarea costurilor firmelor din România la cele ale economiei deschise.
Integrarea monetară este o opţiune pentru apartenenţa la o economie suficient de mare care să ofere o funcţionare mai aproape de optim a factorilor de producţie (muncă, capital, idei). Ideal ar fi ca acest spaţiu să reprezinte o cuprindere cât mai completă a circuitelor de producţie, de la furnizori la clienţi, de la decizia de investire la consumatorul final. Când în Spania şi Grecia este şomaj, lucrătorii şi investitorii spanioli şi greci să poată găsi ocazii într-o economie care le are disponibile, Germania să zicem. Doar că, aflăm [2], acest lucru nu se întâmplă datorită distanţei culturale între aceste două grupe de ţări. Spania şi Grecia, pe de o parte, Germania, de pe altă parte, nu se pot regăsi într-o uniune monetară optimă (indiferent de tratatele UE la care aderă sau nu aderă aceste ţări).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
