Multe lucruri pot fi spuse intr-un sens sau celălalt, inclusiv argumente care să susțină în mod rezonabil punctul de vedere al majorității guvernamentale. Îmi amintesc că le-am împărtășit frustrarea instituțională de multe ori în decursul timpului.
Dar ceea ce desparte regimul actual de precedentul regim politic respectiv ceea ce desparte democrația de dictatură este un singur lucru: existența regulilor si nemodificarea acestora pe parcursul jocului. Atunci se juca după regulile existente anterior începutului jocului si s-a întâmplat aceasta și când se invocau decizii ale Curții Constituționale pentru a se refuza numirea unui anumit Prim-ministru, când se invocau rațiuni economice preexistente pentru a decide tăierea salariilor, când se revoca precedentul Președinte al Senatului în baza unei justificări preexistente, etc. Acum lucrurile sunt schimbate căci se creează contextul procedural și substanțial pentru ca rezultatul să fie unul anume, dinainte stabilit; se modifică reguli și se anulează instituții în timpul jocului pentru ca cineva să fie pe plus iar altcineva să fie pe minus.
Mai este un lucru care trebuie subliniat și îngroșat foarte bine, anume acela că jocul nu este fundamental și în totalitate politic ci are și puternice urme juridice, existente tocmai pentru a justifica vocația cenzurabilă a jocului și puterii. Jocul politic are atât reguli juridice cât și consecințe la fel de juridice. Dacă eliminăm regulile sau consecințele juridice și lăsăm jocul în totalitate politic ne apropiem de dictatură și ne îndepărtăm de democrație, în condițiile în care politica este relativă și necenzurabilă după criterii obiective și de bun simț.
Consecința primă: schimbarea regulilor pe parcursul jocului pretins democrat, deosebește ce a fost de ceea ce este respectiv democrația de dictatură întrucât în regimul politic pe care noi credeam că-l avem până deunăzi puterea nu este brută și unilaterală ci nuanțată și cu vocația de a fi cenzurabilă.
Consecința secundă: transformarea jocului politico-juridic întrunul esențialmente politic, eliminând filtrele și instituțiile capabile de cenzură ne duce într-o zonă de unde credeam că de 20 de ani am scăpat.
Consecința finală: democrația constituțională despre care vorbește Constituția se impune nu prin voință politică ci prin voința juridică a unui arbitru cu vocația de a judeca faptele în notă juridică și nu politică.
Acum, cele două consecințe principiale au corespondent în Constituție, în notă tehnică, atât sub aspectul existenței unui filtru de control, necenzurabil din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere al posibilității de transformare a jocului dintrunul juridic intrunul politic.
1. Curtea Constituțională poate cenzura cu forță obligatorie demersurile de suspendare a Președintelui României.
Majoritatea parlamentară a modificat prevederile legale, printr-o tehnică legislativă la răndul ei condamnabilă, în ideea de a elimina rolul de îndrumător al Curții Constituționale din cadrul procedurii de suspendare a Președintelui. Acesta-i motivul pentru care a eliminat dintre atribuțiile instanței constituționale posibilitatea acesteia de a cenzura constituțional Hotărârile Parlamentului. Acest grup de oameni știe că instanța constituțională are vocația de a judeca faptele și de a interpreta legile și Constituția, fără a ține seama de logica și raționamentele politice de moment care susțin un anumit demers politic. Transformarea pe cale legislativă a acestui joc dintrunul juridic întrunul politic nu este suficient, întrucât din fericire, Constituția nu poate fi modificată prin Ordonanță de Urgența a Guvernului.
Rămânând la nivelul prevederilor constituționale trebuie ținut seama de faptul că relativ la suspendarea Președintelui există art. 146 lit. h) care vorbește despre avizul consultativ al instanței constituționale cu privire la propunerea de suspendare, respectiv art. 146 lit. g) care are in vedere posibilitatea instanței constituționale de a constata existența condițiilor interimatului, adică inclusiv a condițiilor suspendării căci interimatul intervine și când Președintele este suspendat. Primul text intervine înainte de votul Parlamentului asupra suspendării, în timp ce cel de-al doilea text poate căpăta aplicare după ce Parlamentul a votat. Avem nevoie ca cineva să cântărească juridic acest joc, adică să fie arbitru cu forță de constrângere atât înainte, prin aviz consultativ, cât și după, prin aviz obligatoriu. Trebuie evitată situația din 2008 când instanța constituțională a spus prin avizul consultativ că nu sunt motive de suspendare dar că poate acestea vor fi dezvoltate pe parcursul cercetării parlamentare, lucru ce nu s-a întămplat iar poporul prin referendum a revocat suspendarea și a infirmat demiterea Președintelui.
Art. 146 lit. g) obligă Curtea Constituțională să facă mai mult decăt o constatare formală ci impune o analiză pe fond a cauzei, vorbind despre constatarea existenței condițiilor interimatului, adică a condițiilor suspendării adică de verificarea modalității în care condițiile de suspendare a Președintelui au fost respectate. Suspendarea Președintelui este o măsura suficient de substanțială atât din punctul de vedere al consecinţelor cât şi al actorilor implicaţi, pentru a rămâne sancţionată exclusiv de referendum, adică pe criterii politice. Am mai spus-o şi cu alte ocazii (inclusiv la prima suspendare şi inclusiv în cărţi de specialitate), Curtea Constituţională trebuie să examinze pe fond acest demers, să dea o soluţie, pozitivă sau negativă, este mai puţin important acum, care să sancţioneze prevederile constituţionale întrucât democraţia are nevoie de actori şi arbitrii care să nu fie parte a jocului, să judece dincolo de emoţia politică a demersului cu instrumente de bun simţ şi verificabile ştiinţific.
În astfel de momente credibilitatea şi fundamentul democratic al instanţei constituţionale pot fi întărite sau slăbite, depinde foarte mult de ceea ce vrea această instanţă să fie: un actor care este prezent în mass-media şi pe Faccebook dar niciodată în lupta democratică, sau o instanţă morală şi democratică care nu are nicio problemă să se erijeze în câinele de pază al democraţiei, atunci când lucrul acesta se impune. Mijloace, în sensul de atribuţii şi competenţe, încă are [vezi art. 146 lit. g)], depinde dacă vrea să-şi depăşească rolul de servant politic al unui anumit interes. Instanţa constituţională trebuie să vină şi să spună cu forţă obligatorie dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile suspendării şi nu trebuie să rămână pe margine susţinând că nu are atribuţii, că i-au fost luate. Aceasta nu concordă cu realitatea constituţională.
2. Situația de fapt care ar putea sta la baza suspendării Președintelui se încadrează în conceptul de acces liber și neîngrădit la justiție, în sensul că nu poate scăpa controlului sancționabil al unei instanțe competente să aplice dispozițiile legale după criterii juridice și nu după reguli politice.
Art. 95 din Constituţie vorbeşte despre săvârşirea unor fapte grave ca fiind motivele care pot justifica măsura de suspendare a Preşedintelui. După cum se poate observa, prevederile legale au în vedere o situaţie de fapt care trebuie să preexiste cererii de suspendare, fiind astfel vorba nu despre un demers unilateral politic, în care voinţa politică stabileşte limitele şi condiţiile acestuia, ci despre un demers cenzurabil de către un arbitru cu rol jurisdicţional. În acest demers sunt implicate cel puţin două puterii, este vorba despre puterea legislativă – Parlament şi puterea executivă – Preşedinte. Raportul dintre puteri în cadrul constituţional existent este guvernat de principiul forţei exterioare, în sensul că bătălia este arbitrată din exterior, fie de instanţele judecătoreşti, fie de instanţa constituţională. Inclusiv în bătăliile cu miză substanţial politică, vezi conflictul de natură constituţională, intervine un terţ care echilibrează jocul.
Fiind vorba despre o situaţie de fapt şi despre un conflict între puterile constituite în stat, este evident că prima repriză a acestei bătălii trebuie să nu fie lăsată la îndemâna politicului ci trebuie arbitrată de un arbitru, care în cazul de faţă este instanţa constituţională. Sub acest aspect, mai trebuie precizat ceva, relativ la accesul liber la justiţie, aplicabil în cazul instanţelor judecătoreşti ordinare. Apreciem că din economia întregii Constituţii răzbate principiul conform căruia în cazuri de conflict între autorităţi sau puteri, fiecare putere are dreptul să beneficieze de o dezlegare obiectivă şi obligatorie din partea instanţei constituţionale. Este o asimilare a dreptului la justiţie, drept absolut şi necenzurabil pe cale legislativă, în materie constituţională, adică dreptul la soluţionarea conflictului de către Curtea Constituţională printr-o decizie cu forţă obligatorie.
Acest joc de forţe dintre puterile constituite în stat poate fi echilibrat doar de un terţ, care nu face parte din nicio putere constituită în stat, construită pe principii echilibrate (a se vedea compoziţia instanţei constituţionale) şi titulară a dreptului absolut de echilibrare a raportului dintre puterile constituite în stat. Raportul dintre două puteri nu este un raport pur politic pentru a beneficia de o sancţiune pur politică ci, constituţional vorbind, este un raport juridic care trebuie să fie sancţionat de instanţa constituţională în mod opozabil tuturor actorilor implicaţi. Fiecare putere constituită în stat are dreptul de a beneficia de o soluţie pe fond, din partea instanţei constituţionale.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
