Prolog. Ahile avea un călcâi, de fapt avea două, dar în special unul care era vulnerabil. De fapt și acesta era bun, dar dacă o săgeată lovea în el, pentru că nu fusese protejat, îl făcea pe eroul antichității grecești vulnerabil în luptă. Numai acolo, în luptă, devenea călcâiul său vulnerabil și din această cauză putea să moară. Pînă atunci, eroul mergea sigur pe picioare și pre mulți ucis-a el în lupte. Călcâiul său a intrat în istorie după ce a pățit-o. De atunci spunem și noi, românii, că, de pildă, ca acum, titlul de doctor devine ‘călcâiul lui Ahile” pentru multe figuri publice.
Să ne grăbim. În ultimii zece ani, în România au fost confirmate peste 25.000 de titluri de doctor. Dacă numai în 2010, cifra e de 4.153, în anul următor ea începe să se micșoreze, și ca efect a altei reforme a învățămîntului produsă de dl. Daniel Funeriu. În bună măsură, însă, răul fusese făcut.
După semnarea acordului de la Bologna din 1999, România se grăbește, odată în plus în istorie, să dilateze de data asta spațiul universitar. Indicatorii pre-aderare arătau destul de sfrijiți, presiunea privind crearea spațiul universitar european comun ca și a celui de cercetare era mare și astfel ministerul a mărit cifra de școlarizare iar universitățile au început să organizeze școli doctorale, apoi comisii, pre-susțineri și susțineri publice a tezelor de doctorat. Titlurile fură apoi validate, excepțiile sunt extrem de rare, de către onorata comisie abilitată în acest scop. Întrebarea care s-a pus dar trebuie pusă în continuare este: au certificat conducătorul de doctorat și apoi comisiile calitatea, probitatea și contribuția științifică personală a candidaților? Adică, la modul serios? Rar. Și atunci, ne dăm seama, o mulțime de resurse, umane și financiare, au fost inutil cheltuite pentru un joc prin care inflația academică, la proporțiile României, a devenit cronică. Și încă ne mai trebuie, conform indicatorilor europeni.
Săgeata și călcâiul. În sfera publică românească călcâiul lui Ahile este acum doctoratul obținut de persoane care au avut și au încă nevoie de această “protecție” socială, academică, de acest unguent, de această “labelizare” pentru a se prezenta public în haina onorabilității academice. Chiar dacă au furat, adică au plagiat, sau au făcut o lucrare unde aportul personal e aproape de zero. Săgeata e trasă acum din arcul politicului. Este extraordinar cum, în perioada agitată din ultimele cîteva luni, s-au înmulțit cazurile de revelare a unor plagiate, declarații inadvertente sau falsuri în CV-uri la rubrica “studii’ sau “competențe”. Cred că putem vorbi acum de o nouă armă politică – acuza de plagiat privind doctoratul sau de trucare a CV-ului pe partea lui academică – prin care, în mod sucit, dușmanul e doborît nu de comisiile și conducătorii științifici de doctorat, cum e normal, ci de “țintași” din zona politicului sau a mass-media care furnizează politicului argumentele. Apreciez efortul jurnalistic de investigație atunci cînd el e rodul “ingenuu” al jurnaliștilor propriu-ziși (ceea ce s-a mai întîmplat) și nu al “sugestiei” politice. Sunt însă semne că încep să se producă reacții, fie din partea unor universitari, fie din partea unor analiști. Ceea ce este legea tăcerii în modieul universitar privind calitatea științifică slabă a unor colegi, nu mai rezistă cînd acești “colegi” intră în lupta politică sau pentru demnități și posturi ori funcții uitînd, de fapt nici nu le pasă, că au călcâiul vulnerabil. Și, astfel, eroii noștri de mucava se trezesc cu săgeata-nfiptă în călcâiul academic. Care mi-i și răpune. Gândiți-vă puțin: aceste personalități au fost și sunt pe state de funcțiuni universitare, încasează, și ei/ele apar în fața studenților cu călcâiul ăla…neprotejat. Dar vezi, săgeata stătuse ea în arc cît stătuse și, cînd ți-e lumea mai dragă, vorba lui Dandanache, “pac cu ea la Răsboiul”.
Complicitate. Cine observă cum, dealungul timpului, multe figuri publice de la noi s-au “doctorizat” rapid nu cu mult înainte de perioade electorale sau de apariții pe liste de numiri în funcții, realizează just că, în aceste situații, academicul servește politicul: cazurile sunt și de la stat și, mai ales, de la privat. De altfel, în urma eforturilor mai ales ale Societății Academice Române, a campaniilor și investigațiilor sale, apare destul de clar faptul că există o complicitate, la diverse nivele, între sfera academică și cea politică. Însăși Academia Română nu a scăpat de penibilul situației, în cazul Mang, de pildă, după ce acceptase (oare, de ce?) să expertizeze printr-o comisie acuzele de plagiat la adresa acestui domn, ca, imediat după demisia “onorabilului”, să desființeze comisia numită de abia 24 de ore pentru că…rămăsese fără obiectul muncii. Iarăși fals.
Nivelul complicității e măsurabil: pe statele de funcțiuni ale diverselor universități se află foarte multe astfel de figuri publice. Dacă te iei după prevederile Codului Muncii, ale contractului unde este stipulat numărul de ore de predare, sau dimensiunea “normei” în alte activități pentru care ești remunerat (de pildă, ca deputat sau senator sau președinte de consiliu județean sau analist ori jurnalist), vei vedea că nu există timp fizic pentru îndeplinirea obligațiilor. Ziua are 24 ore, dar pentru mulți/multe personalități aflate în stare de incompatibilitate, de pildă, ea se dilată magic, ca și veniturile încasate lunar. Cum poate fi la curent un politician cu noutățile din domeniul său (asta presupune să citești, să notezi, să reții, să gândești), ca să poți apoi îndruma un masterand sau un doctorand? Care este, de fapt, nivelul științific al lucrărilor publicate de aceste persoane înnobilate academic? Răspunsul care clarifică totul este unul singur: se poate (așa) pentru că acești domni, aceste doamne sunt eroi, ca și pomenitul Ahile. Ei/ele “luptă, luptă și dă-i, și dă-i și luptă, și eu mă-nțeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară…”? Nu se putea. Personajul caragialean, Dandanache, fusese blocat de partid și nu îl înscrisese în lupta electorală pentru că nu era “marcant” (“…auzi eu să nu fiu marcant…”). Un insemn universitar crește cota, te face puțin mai marcant/ă.
Cezariana doctorală. Caesarean este cuvîntul care desemnează “cezariana”, operația chirurgicală prin care fătul este adus pe lume. Neputând naște altfel, încă din vechime, conform Lex Caesar, s-a permis această operație căci, după o credință și mai veche decît imperiul roman, o femeie nu putea fi îngropată cu fătul din pîntece. Era și este, în bună măsură, o situație de urgență. După travaliul corespunzător, se impunea, în urma examenului medical, realizarea operației. În societățile contemporane, cezariana devine un mod considerat mai sigur de a naște, dincolo de vechiul motiv, al imposibilității pe cale naturală (vaginală), al imposibilității sau al riscului de producere a morții fătului. Rata recursului la cezariană a ajuns la procente de peste 40% în mai multe țări.
În situația abordată aici, urgența și riscul nu sunt asociate decît de alte cauze decît cele științifice. Nu certificarea unui nivel științific, “nașterea” naturală (adică cu propira inteligență) a unei lucrări relevante sunt scopul. Ci obținerea “blazonului” acelei științe sau universități. “Doctorii” care i-au asistat la “nașterea” titlului pe cei în cauză, figuri publice internate formal în facultăți, le dau și note precum asistentele maternale și astfel ‘botează” științific zeci și zeci de imposturi. Cezariana doctorală chiar dacă cere timp, e efectuată cu complicitatea comisiilor din acele facultăți și în absența, adesea, a unui “travaliu” științific corespunzător al “pacientului”. Cel mai simplu e să te duci să consulți tezele de doctorat respective. Pentru cine face acest lucru în specializări din zona filologică sau vocațională (artele spectacolului-teatru, de pildă), șocul poate fi năucitor. Senzația e, adesea, că parcursul doctoral și teza ca rezultat sunt certificarea unei birocrații academice mai degrabă decît validarea nivelului științific.
Politicul și științificul. Cum s-a spus adesea, nu legile ne lipsesc (deși unele pot fi șchioape), ci aplicarea și respectarea lor. În cazul parcursului doctoral, care certifică un nivel ridicat de cercetare, o contribuție vizibilă la dezvoltarea domeniului, faptul că nu sunt aplicate criteriile de evaluare a muncii candidatului, că nu se respectă minime prevederi deontologice privind munca intelectuală, conduce la dezvoltarea complicității menționate. Și la o vizibilitate redusă în plan intern și internațional. Scopul universității nu este să producă profesori universitari, ci să producă cercetare științifică avansată, să pună la dispoziția studenților acel tip de cunoștințe și să le faciliteze accesul la dinamica și creativitatea unei specializări astfel încît, la absolvire, tinerii să aibe o certitudine privind un mod propriu al lor de a gândi. Și asta, într-o lume în care tehnologia informației și a comunicării cucerește rapid teritorii “păzite” cîteodată încă de gardieni universitari din secolul 19. Cînd în 2012, un profesor folosește PowerPoint-ul, cu slide-uri înțesate de text, obligîndu-i pe studenți să copieze ce scrie acolo, te întrebi, vorba lui Zoe către Dandanache, de ce “s-a deranjat”.
În epoca internet-ului, politicul pune și acest tip de presiune asupra adversarului, fie că asta se petrece în România, Ungaria, Germania sau în Statele Unite. Îl strînge de călcâiul vulnerabil, îl lovește acolo pentru a-i produce moartea simbolică. Internetul favorizează, însă, recrudescența acestei străvechi înclinații spre minciună, fals și uz de fals.E trist pentru că mediul academic ar trebui să fie acela care să nu lase să se întîmple astfel de “decese” științifice produse de acuzele și dovezile de plagiat în cazul nu numai al unor posesori de titlu doctoral. Cînd politicul se substituie științificului, rezultatul nu poate fi decît unul singur și nu e bun decît în sens politic. Dacă e.
Citeste tot articolul si comenteaza pe
