Fiat iustitia, pereat mundi – un dicton latin vechi de peste 2000 de ani – ne spune ca justitia trebuie facuta, chiar de-ar fi sa piara lumea. Judecatorii americani, chiar si acum, dupa ce pronunta sentinta, spun Justice has been done. A vorbi despre justitie intr-o Romania a milioanelor de procese si a miilor de legi, unele schimbate la citeva zile de la adoptare, pare lipsit de sens. Un om obişnuit s-ar simţi, cu siguranţă, sufocat de atâtea legi, reguli şi formalităţi sau chiar iritat de acest joc de poker între jurişti care este procedura judiciara romana.
Nu trebuie să dramatizăm, totuşi. Realitatea este ca apa: oricât de sinuos este formatul în care curge, apa îşi va găsi locul în care să se stabilizeze.
Însuşi Noul Cod civil ne dă un motiv de optimism: art. 1170 dispune că buna credinţă trebuie să ghideze comportamentul contractanţilor nu numai la negocierea contractului, ci şi în cursul executării acestuia. Dacă una sau mai multe clauze ale contractului sunt ilegale ori abuzive, uzul acestora va putea fi împiedicat sau sancţionat de instanţă. Dacă un drept social promis prin lege va fi refuzat ulterior pentru motive de austeritate, judecătorul va putea restabili echilibrul. Deşi buna credinţă este un concept juridic, el are la bază, totuşi, un concept sociologic sau chiar etic: bunul simţ comun. Ceea ce pentru omul obişnuit, ne-familiarizat cu conceptele juridice, este de bun simţ, trebuie să fie de bun simţ şi pentru jurist. Cel ce acţionează după bunul simţ comun, este de bună credinţă. Iar buna credinţă este starea normală a omului, care nu trebuie, deci probată, ci doar afirmată. Cel ce intenţionează să contrazică afirmarea bunei credinţe, trebuie să facă proba contrară, a relei-credinţe. De aceea, va fi relativ simplu pentru judecător să constate că nu este de bun simţ ca un profesionist, care a introdus în contractele sale pre-formulate clauze abuzive şi, în plus, a utilizat tehnici înşelătoare de convingere a consumatorului, să uzeze de aceste clauze abuzive pentru a câştiga din aplicarea acestora, în dauna consumatorului. De asemenea, va fi relativ simplu pentru judecător să constate că nu sunt de bun simţ legile prin care statul sau autorităţile publice refuză drepturi salariale, pensii şi alte prestaţii sociale la care s-a angajat în perioada de boom economic. Profesionistul, ca să schimbe soluţia în favoarea sa, va trebui să dovedească faptul că nu a introdus clauze abuzive în contract fără negocierea cu clientul a acestora, că nu a folosit reclame înşelătoare pentru a-l convinge pe client să achiziţioneze produsul sau creditul, că nu a beneficiat de starea de alterare a voinţei clientului la contractare (care a semnat pentru că psihologic sau economic nu avea de ales) etc. Iar statul şi autorităţile vor trebui să probeze că nu s-au folosit de pârghiile puterii în mod samavolnic sau prin mimarea regulilor democratice (utilizând ordonanţe de urgenţă sau mecanismul de asumare a răspunderii în Parlament) pentru a reduce sau neutraliza drepturile câştigate de cetăţeni prin acte normative emise de acelaşi stat sau aceleaşi autorităţi care acum, pe motiv de criză şi austeritate, refuză să-şi respecte angajamentele asumate.
Considerând dreptul din perspectivă holistică (Holistic, conform DEX: derivat din holism; holismul este o concepţie metafizică de la începutul secolului XX care interpretează mistic lumea, pe baza teoriei ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale componente, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial şi incognoscibil), vom observa că dreptul (ius) este o realitate distinctă, ce integrează dreptul pozitiv (lex), contractele şi precedentul judiciar, sub determinarea principiului echităţii.
Echitatea este ceea ce dă sens dreptului şi ceea ce permite rezolvarea paşnică sau prevenirea conflictelor sociale, adică este principiul înalt, imaterial şi relativ incognoscibil care dă consistenţă sistemului şi face din el o valoare distinctă de elementele sale componente. Echitatea este fundamentul dreptului încă de la originile societăţii umane, conceptul care a făcut posibilă organizarea societăţii şi a păcii sociale. Dacă echitatea este temeiul dreptului, atunci dreptul ca întreg este modul în care se organizează pacea socială.
Art. 1272 din Noul Cod Civil (fostul art. 970 C.civ. de la 1864) asimilează echitatea cu legea, din moment ce convenţiile între particulari nu obligă numai la ceea ce este expres stipulat („ceea ce este expres într-însele”, în limbajul expresiv al Codului civil de la 1864), ci şi la urmările (efectele) pe care echitatea le dă obligaţiei după natura ei. Aşadar, echitatea (ca şi practicile statornicite între părţi, uzanţele sau legea) este o clauză implicită în contract.
Pentru relaţiile de afaceri, în care profesioniştii ocupă poziţia centrală, echitatea si consacrarea dreptului la un proces echitabil sunt de o importanţă capitală. Echitatea în afaceri se poate exprima fie sub forma principiului rezonabilităţii în afaceri, fie sub forma prevalenţei faptelor (a economicului) asupra juridicului, apelul la echitate putând fi văzut ca o reîntoarcere la vechea jurisdicţie realistă şi echitabilă practicată de justiţia vechilor târguri medievale sau la jurisdicţia statutară şi consulară a vechilor bresle. Ideea unui drept natural, a unei justiţii eterne şi imuabile, care există deasupra regulii de drept pozitiv şi care trebuie să se impună oricând şi oriunde, nu mai este un simplu curent filosofic. Natura faptelor, acel drept natural, care se impune de la sine ca un ideal şi o raţiune ce determină norma de drept şi se află deasupra acesteia, transformă dreptul dintr-un produs aprioric şi aparent iraţional într-un produs social adaptat ideii de justiţie şi echitate, idei care pur şi simplu dau sens dreptului. Principiile democratice şi constituţionale, având ca fundament aspiraţia către bine a umanităţii, pun deasupra regulii de drept un corpus de idei de forţă, creatoare de drept, o raţiune comună şi ultima care duce la elaborarea regulii de drept.
Echitatea reprezintă spiritul realist şi social al dreptului.
Deţinătorii puterii economice se lamentează (la fel şi juriştii neavizaţi) că legea sau judecătorul intervin în contracte, care ar trebui să fie guvernate
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
