Parasind intempestiv reuniunea de la Bruxelles a celor 27 de sefi de state si guverne ale tarilor UE, primul-ministru britanic David Cameron i-a lasat presedintelui francez Nicolas Sarkozy un ravas ascuns intr-o sticla de sampanie:
Cher Nicolas,
Je suis venue te dire que je ne reste pas, que je ne reviendrai pas… Par dela les remords et les regrets, essaie de me pardonner de ne pas pouvoir etre celle que tu souhaitais.
La Grande Bretagne, 9 decembre 2011
“Draga Nicolas,
Am venit sa-ti spun ca nu raman si nici nu voi reveni… Dincolo de remuscari si de regrete, incearca sa ma ierti ca nu pot fi cea pe care ti-o doreai.
Marea Britanie, 9 decembrie 2011”
In dimineata zilei sus-amintite, cei 26 de corifei europeni ramasi au citit acest mesaj printre picaturile amare de sampanie trezita. Amestecul de dragoste si teama ce se degaja din epistola britanica a fost ignorat cu buna stiinta pentru a nu periclita euforia desueta a “reintregirii familiei europene”. Reconcilierea era atat de importanta incat nimeni nu avea chef sa rememoreze episoadele nabadaioasei povesti de dragoste europene si cu atat mai putin sa incerce sa descifreze avatarurile unei legaturi imposibile, bazate pe tot felul de interese meschine si mercantile, dar niciodata pe incredere si respect.
Partea I. Logodna
Povestea de dragoste infiripata cu ani in urma se consfintea pe 7 februarie 1992, la Maastricht, prin semnarea Tratatului Uniunii Economice, Politice si Monetare Europene.
In 1992 piata monetara era in fierbere. Germanii tineau dobanzile foarte sus pentru a-si sprijini moneda dupa unificarea 1-1 cu marca est-germana, intr-un pariu al cancelarului Kohl considerat de toti economistii vremii un pariu sinucigas. Regulile dupa care se faceau schimburile valutare in Europa constituiau asa-numitul Sarpe Monetar sau ERM (European Exchange Rate Mechanism). Sarpele Monetar presupunea un schimb valutar stabil intre orice moneda a Comunitatii Europene si ECU (stramosul monedei euro), cu o limitata posibilitate de oscilatie de +/- 2.25%. Chiar si atunci lira italiana putea oscila mai mult decat celelalte monede, si anume cu +/- 6%. In cazul in care aceste limite erau atinse, guvernul tarii neascultatoare trebuia sa intervina cumparand moneda proprie sau ridicand rata dobanzii de referinta. Daca nici atunci nu se reusea reintrarea intre limitele fixate de Sarpele Monetar, guvernul era obligat sa devalorizeze moneda nationala cu inca un prag, deci cu inca 4.5%, respectiv cu 12% in cazul Italiei.
Pe 16 septembrie 1992, zi cunoscuta ca Black Wednesday, guvernul britanic condus de John Major cedeaza in fata speculatorilor dupa mai mult de cinci luni de lupta, iesind din Sarpele Monetar si lasand sterlina sa cada liber. In acel moment dobanzile pe sterlina atinsesera pragul inimaginabil de 15% si Marea Britanie intra intr-o profunda recesiune. Se pare ca, in razboiul de sustinere a sterlinei, BOE (Banca Angliei) a ars peste 27 de miliarde. Initial, britanicii refuzasera sa adere la acest sistem, dar in 1990, impinsi de la spate de acelasi John Major, pe atunci ministru de finante in guvernul Thatcher, s-au lasat hipnotizati de cobra europeana.
Tot in septembrie 1992, ca urmare a atacurilor speculative, lira italiana se devalorizeaza de la 750 Lit/DM la 1000 Lit/DM in mai putin de o luna. Banca d’Italia lupta mult mai darz decat britanicii si imprumuta masiv, peste 48 mld DM, pentru a cumpara lire si a mentine cursul. Din pacate, pierde si ea razboiul, iar guvernul italian se trezeste cu o datorie enorma in marci, la dobanzi uriase, fata de statul german. Poate si datorita acestui imprumut Helmuth Kohl castiga pariul unificarii monetare cu marca est-germana fara a crea inflatia ce parea la un moment dat inevitabila.
Din speculatiile anului 1992, George Soros iese invingator atat contra sterlinei, cat si contra lirei italiene, victorie care ii aduce consacrarea in randul speculatorilor financiari. Soros castiga peste 1 miliard din lupta cu sterlina si e nevoit sa faca fata unui proces in Italia, care insa nu face decat sa-i sporeasca prestigiul.
Cele doua crize duc la moartea Sarpelui Monetar. Desi intrate in recesiune, atat Marea Britanie, cat si Italia reusesc sa se refaca spectaculos. Devalorizarea monedei nationale devine o practica obisnuita in tari precum Portugalia, Grecia sau Spania pentru a acoperi decalajul de competitivitate si productivitate fata de Germania. Dupa introducerea monedei euro, “umplerea” acestui decalaj in fata Germaniei incepe sa se realizeze printr-o serie de facilitati si avantaje fiscale menite sa inlocuiasca mecanismul devalorizarii monedei nationale, dar care conduc la indatorarea enorma a tarilor din sud.
Celebrii PIIGS se abat curand de la regulile Tratatului, depasind copios nivelul maxim de indatorare de 60% din PIB si inregistrand in mod regulat deficite de peste 3%. Astfel, angajamentul prenuptial de la Maastricht a fost calcat in picioare; tinerii doreau sa creasca si sa prospere pe datorie si nu le mai pasa cum se va imparti averea europeana pentru ca o facusera deja praf. In plus, avand o moneda unica in aceleasi conditii de dobanzi ca si parintii din nord, puteau beneficia pana la adanci batranete de cautiunea “inteleptilor” de la Maastricht.
Reintregirea familiei europene de la Bruxelles nu e altceva decat intoarcerea fiilor risipitori ai Europei in bratele parintilor inconstienti care le-au daruit la majorat, ca prima masina, cate un Ferrari. Copiii nu aveau ce sa-si doreasca mai mult. Intampinarea fiului risipitor neinsotita de toleranta, solidaritate si iertare e doar o telenovela ieftina si va lasa sechele dureroase.
Logodna oficiata la Maastricht in 1992 si iesirea de sub semnul Sarpelui ascund insa si alte povesti mai intunecate.
In acelasi an, doua banci britanice erau considerate marii speculatori ai pietei Forex: Prima dintre ele, Barings, supranumita si banca reginei pentru ca depozita activele coroanei, da faliment in 1995 din cauza scandalului provocat de tranzactiile frauduloase ale lui Nick Leeson la Singapore pe contractele futures pe indicele japonez NIKKEI; banca e cumparata de olandezii de la ING pe o lira simbolica. Cea de-a doua, S.G. Warburg, fondata de familia germana Warburg la Londra in 1946 si avand sediul central la Hamburg, este vanduta tot in 1995 catre Swiss Bank Corporation, actualul UBS.
Exista o legenda, confirmata oficial doar in parte, conform careia pe 2 iunie 1992, la bordul yachtului Britannia, apartinand reginei Elisabeta II, s-au intalnit exponenti ai mediului financiar bancar anglo-olandez, mai exact reprezentanti ai bancilor Barings si Warburg, cu personalitati ale politicii italiene, printre care Beniamino Andreatta, fost ministru de finante, si Mario Draghi, director general la Trezorerie.
Atunci si acolo se pare ca s-ar fi pus la cale nu doar criza din septembrie, ci si urmarea acesteia, si anume privatizarea masiva la preturi de nimic ce va avea loc in Italia intre anii 1993 si 1997 ca urmare a crizei lirei si a scandalurilor Tangentopoli, care au maturat total vechea clasa politica italiana. Mario Draghi a recunoscut prezenta sa la intalnirea din 1992 intr-o sedinta a parlamentului italian. Actualul sef al BCE a fost in perioada 1993-2011 presedintele comitetului de privatizare in Italia si in perioada 2002-2005 vicepresedinte la Goldman Sachs.
Urmeaza: Partea II. Nunta
Nota: Cristian Sima este actionar la HotNews.ro SRL si a colaborat cu banca Warburg
3
16
