Dacă ar trebui să identifici un spațiu și un timp în care visul umanitar - adică viziunea unei societăți care le oferă vieți decente tuturor membrilor ei - a ajuns cel mai aproape de materializare, acel loc și acel timp ar fi cu siguranță Europa de Vest în cele șase decenii postbelice. A fost unul dintre miracolele istoriei: un continent devastat de dictatură, genocid și război s-a preschimbat pe sine însuși într-un model de democrație și de larg împărtășită prosperitate, scrie Paul Krugman în NY Times, citează Rador.
De fapt, până în primii ani ai acestui secol europenii ajunseseră să o ducă mult mai bine decât americanii din multe puncte de vedere. Spre deosebire de noi, ei aveau asistență de sănătate garantată, care merge mână în mână cu speranța mai mare de viață. Aveau rate ale sărăciei mult mai scăzute. Aveau în realitate mai multe șanse decât noi să fie angajați pe un salariu în cei mai productivi ani ai lor.
Însă acum Europa trece printr-o mare problemă. Evident, la fel și noi. În special pentru că, deși democrația e sub asediu pe ambele maluri ale Atlanticului, colapsul libertății, dacă va veni, se va întâmpla probabil aici mai întâi. Însă merită să luăm o pauză de la coșmarul nostru Trump-ist pentru a arunca o privire și la necazurile Europei, dintre care o parte, dar nu toate, sunt similare cu ale noastre.
Multe dintre problemele Europei provin de la decizia catastrofală, luată acum o generație, de a adopta o monedă unică. Crearea monedei euro a dus la apariția unui trecător val de euforie, când volume enorme de bani au curs în țări precum Spania și Grecia; apoi bula s-a spart. Și dacă țări precum Islanda [nu e în UE - n.trad.], care și-au menținut propria monedă, au fost capabile să-și recapete rapid competitivitatea devalorizându-și moneda, țările din zona euro au fost forțate să rămână într-o depresie prelungită, cu un șomaj extrem de ridicat și luptându-se să-și scadă costurile.
Această depresie a fost agravată de un consens al elitelor cum că, în ciuda evidențelor, cauza tuturor relelor din Europa nu o reprezentau costurile prea mari, ci risipa fiscală, iar soluția ar fi o austeritate draconică - care în fapt a agravat criza și mai mult.
Unele dintre victimele crizei euro, cum e Spania, au reușit cu chiu cu vai să-și găsească o cale înapoi la competitivitate. Altele însă, n-au reușit. Grecia rămâne în continuare o zonă de dezastru - iar Italia, una dintre cele trei mari economii care i-au mai rămas Uniunii Europene, a suferit deja două decenii pierdute: PIB-ul per capita nu este acum mai mare decât era în 2000.
Și atunci chiar nu este surprinzător că la alegerile italiene din martie marii câștigători au fost partide anti-UE - Mișcarea de Cinci Stele, populistă, și Liga, de extrema dreaptă. De fapt, surprinzător este că acest lucru nu s-a întâmplat mai demult.
Acele partide sunt acum pe punctul de a forma un guvern. Deși politicile acelui guvern nu sunt pe de-a-ntregul clare, ele vor implica mai mult ca sigur o rupere de UE pe mai multe fronturi: o inversare a austerității fiscale, care s-ar putea termina foarte bine cu abandonarea monedei unice, alături de o reprimare a imigranților și refugiaților.
Nimeni nu știe cum se va termina asta, dar evoluțiile din alte părți ale Europei ne oferă niște precedente înspăimântătoare. Ungaria a devenit efectiv o autocrație monopartid, condusă de o ideologie etno-naționalistă. Polonia pare să fi parcurs o bună bucată din drumul către aceeași destinație.
Deci ce n-a mers cu „proiectul european” - lungul marș către pace, democrație și prosperitate, bazat pe o integrare politică și economică mereu mai strânsă? Cum spuneam, greșeala gigantică a monedei euro a avut un rol important. Însă Polonia, care nu a aderat vreodată la euro, a navigat prin criza economică aproape neatinsă; și, cu toate acestea, democrația din țară se prăbușește.
Aș sugera totuși că există o poveste mai complexă aici. Întotdeauna au existat forțe întunecate în Europa (după cum există și aici). La căderea Zidului Berlinului, un politolog pe care-l cunosc a glumit așa: „Acum, că Europa de Est s-a eliberat de ideologia străină a comunismului, se poate întoarce pe adevărata ei cale: fascismul.” Am știut atunci amândoi că era o afirmație validă.
Ceea ce a ținut aceste forțe în frâu a fost prestigiul elitei europene dedicate valorilor democratice. Însă acel prestigiu a fost irosit de proasta administrare - iar răul făcut de ea a fost agravat de refuzul de a recunoaște ceea ce se petrecea. Guvernul Ungariei și-a întors spatele către absolut tot ce înseamnă Europa - dar încă mai primește subvenții enorme de la Bruxelles.
Și aici, mi se pare mie, este punctul în care putem vedea analogii cu evoluțiile din America.
E adevărat, noi n-am suferit o catastrofă în stil euro. (Da, avem o monedă care deservește un întreg continent, dar avem și instituțiile fiscale și bancare federalizate care fac ca o astfel de monedă să fie funcțională.) Însă slaba judecată a elitelor noastre „de centru” rivalizează cu cea a omologilor lor din Europa. Amintiți-vă că în 2010-2011, când America încă mai suferea de șomaj în masă, cei mai mulți Oameni Foarte Serioși [denumire peiorativă pentru analiștii politici ascultați de politicienii americani de centru, în ciuda calității dovedit superficiale a analizelor lor - n.trad.] de la Washington erau obsedați de... reforma asistenței sociale.
Între timp, centriștii noștri, alături de o mare parte a presei, și-au petrecut ani buni de zile refuzând să creadă fenomenul radicalizării GOP [Partidul Republican - n.trad.], dedându-se la o falsă analogie aproape patologică. Iar acum America s-a trezit guvernată de un partid cu prea puțin respect pentru normele democratice ori statul de drept, la fel ca Fidesz în Ungaria.
Ideea e că ceea ce este în neregulă cu Europa este, într-un sens profund, același lucru care este în neregulă cu America. Și, în ambele cazuri, calea către salvare va fi extrem, extrem de grea.
Articol de Paul Krugman - The New York Yimes (preluare RADOR)
0
5
