Cei care aveau ceea ce azi numim un tantrum erau de regulă etichetați de către martorii de ocazie ca fiind „copii râzgâiați și obraznici”, în vreme ce părinții, bunicii sau alți membri ai familiei considerau că micuțul are doar… „prea multă personalitate”…
Pe vremea mea (asta îmi sună aiurea de tot, de parcă aș veni din Paleolitic!) termenul de „tantrum” nu exista. Pentru că nu existau nici psihologii. Dar crize de furie la copii, sigur că existau. Doar că parcă să zic că nu atât de mulți copii cu astfel de crize de furie. Sau nu atât de violente.
Cei care aveau ceea ce azi numim un tantrum erau de regulă etichetați de către martorii de ocazie ca fiind „copii râzgâiați și obraznici”, în vreme ce părinții, bunicii sau alți membri ai familiei considerau că micuțul are doar… „prea multă personalitate”. În realitate, toți erau de fapt pe lângă adevăr, dacă era vorba despre un copil de pâna în 3 ani. Pentru că până la această vârstă tantrumurile sunt considerate o etapă firească în dezvoltare.
„Încetează, că se uită lumea la noi!”
Când am devenit și eu mamă, automat am început să fiu ceva mai atentă și la alți copii, de cele mai multe ori din simplul motiv că eram martor fără voie, aflându-mă cu copilul în diverse locuri, publice sau nu. Am văzut și auzit tăvăleli și țipete, pici lovindu-și mamele peste picioare cu amândouă mâinile și copii luați „de-o aripă” și efectiv târâți în pasul grăbit al părinților pentru a părăsi cât mai degrabă „scena” de desfășurare a crizei. „Încetează, că se uită lumea la noi!” „Ce ai, copile? Ce ai?!” Fiică-mea fiind la creșă cu program săptămânal, vă imaginați că asistam în aproape fiecare dimineață de luni la câte un tantrum, când mamele (în majoritate) își schimbau copiii de hăinuțele cu care veneau în cele de purtat la creșă, îi lăsau acolo și plecau grăbite la serviciu.
De circ în magazin mi-a fost cel mai frică
Doar un noroc chior a făcut să nu am parte niciodată de un tantrum din ăla major, nici la creșă, nici la grădiniță (tot cu program săptămânal și aia), nici altundeva, așa că habar n-am cum aș fi reacționat. Habar n-am. Doar mă temeam să nu cumva, vreodată, să mi se întâmple când sunt cu copilul într-un magazin. Mă temeam ca nu cumva să vrea ceva și, pentru că vremurile acelea erau destul de grele pentru noi, să nu-i pot cumpăra acel lucru și asta să declanșeze Jihadul. Și cam niciodată nu aveam bani în plus, bugetul era foarte, foarte bine stabilit. Și nu doar că era bine stabilit, dar pe măsură ce puneam produsele în coș făceam calcule în timp real, într-un carnețel. Îmi era groază de situația în care la casa de marcat nu mi-ar fi ajuns banii să plătesc și ar fi trebuit să renunț la ceva, casiera să cheme angajata care deținea – precum Sfântul Petru – o cheie magică, și să facă ceea ce ele numeau „stornare”. Mi se întâmplase o dată și atât de rușine mi-a fost încât aș fi vrut să se desfacă podeaua și să mă înghită instantaneu. Doamne, toți oamenii ăia din spatele meu care stăteau la rând și așteptau după mine, privirile pe care le-am simțit ca pe niște sulițe, în ceafă…
Ca să mă asigur că nu îmi va face fiică-mea vreo scenă cu tăvăleli și urlete, cum văzusem de câteva ori, o „prelucram” de fiecare dată, acasă, înainte de plecare. „Să știi că nu avem bani decât pentru X, Y, Z. Te rog să nu îmi ceri nimic, te rog să nu faci circ în magazin. Știu tot ce vrei să-ți cumpăr (aiurea, de unde să știu, că ăstora mici le vin ideile și pe loc, dar fiind mică sigur îmi atribuia puteri supranaturale), așa că atunci când vom avea bani o să-ți cumpăr și fără să-mi ceri.” Din fericire a funcționat de absolut fiecare data, și niciodată nu am avut parte de vreo criză pentru că nu a primit ceva ce a văzut și și-a dorit. Când puteam îi făceam mici bucurii, dar de fiecare dată îi aminteam că sunt rasplata pentru faptul că a fost înțelegătoare.
