De-a lungul istoriei, una dintre ocupaţiile constante ale politicienilor (şi ale altor inşi asemenea lor) care au deţinut, vremelnic, o formă sau alta de putere în ţara noastră, a fost prigonirea oamenilor mari pe care ni i-a dat Dumnezeu, nouă, românilor. Din această perspectivă, Brâncuşi este, poate, cel mai cunoscut român fugărit de români şi adoptat, cu braţele deschise, de străinătatea pe care, de fapt, acesta nici măcar nu şi-a dorit-o.
Două momente din povestea vieţii lui Brâncuşi sunt elocvente în acest sens.
În 1903, bustul generalului medic Carol Davila, pe care Brâncuşi îl realizase pentru a fi instalat în curtea Spitalului Militar din Bucureşti, nu primeşte acceptul consiliului care-l comandase, format chiar de Dimitrie Gerota, fost profesor al artistului. Motivul? Nasul era prea mare şi epoleţii greşit poziţionaţi... Prin urmare, Brâncuşi nu-şi încasează banii cu care spera să ajungă la studii, la Paris, aşa că hotărăşte să plece, în semn de frondă, pe jos, către „Oraşul Luminilor”. Peste ani, Brâncuşi comentează, ironic, acest incident: „Am făcut stânga-mprejur, fără niciun salut militar, spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă... şi dus am fost, pomenind de mama lor”.
Jumătate de secol mai târziu, mai precis în 1951, s-a petrecut şi cel mai controversat episod al biografiei genialului artist. După unele dovezi (mai precis, conform unui proces verbal găsit în arhiva Academiei Republicii Populare Române), Constantin Brâncuşi ar fi făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire circa 200 de lucrări, împreună cu tot atelierul său de la Paris. Însă, într-o şedinţă a Academiei, prezidată de către însuşi Mihail Sadoveanu, oferta lui Brâncuşi ar fi fost refuzată. Procesul verbal cu pricina consemnează, printre alte inepţii, că „tovarăşul Acad. Gh. Călinescu constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte”, iar „tovarăşul Prof. Al. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă”.
Restul e istorie: o bună parte a moştenirii lui Brâncuşi a ajuns în proprietatea statului francez.
După mai bine de 70 de ani, ne-a dat Dumnezeu, şi nouă, mintea românului cea de pe urmă. În 2023, Timişoara a devenit „Capitală Europeană a Culturii”, prilej cu care Muzeul Naţional de Artă Timişoara, Fundaţia Art Encounters şi Institutul Francez din România au organizat expoziţia intitulată „Brâncuşi: surse româneşti & perspective universale”, care s-a dorit a fi cel mai important omagiu adus marelui sculptor, în ultima jumătate de secol, în România. Pe scurt, organizatorii şi-au propus, printr-un admirabil efort, un demers de „restituţio în integrum”, sau, în tot cazul, au încercat să se apropie asimptotic de această paradigmă.
Expoziţia a fost deschisă până la sfârşitul lunii ianuarie 2024 şi a beneficiat de împrumuturi excepţionale de la Centre Pompidou din Paris, Galeriile Tate din Londra, Fundaţia Guggenheim din New York, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul de Artă din Craiova, precum şi din colecţii private.
Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc: n-aş fi ajuns să văd expoziţia, dacă n-ar fi fost prietenii mei de la Cramele Recas, care au organizat, strategic, un „Press Trip” la Timişoara, chiar în ultima săptămână din ianuarie 2024. A fost, de departe, cea mai fabuloasă experienţă culturală la care am participat în România ultimilor 20 de ani. Selecţia absolut irepetabilă de lucrări şi atmosfera de-a dreptul selenară, în alb şi negru, în care a fost montată şi regizată expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă din Timişoara, a lăsat, sunt convins, o dâră de lumină în inima tuturor celor care au avut şansa să petreacă, măcar o oră, alături de operele marelui român Brâncuşi.
PS: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are, ci, mai ales, prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.” (Friedrich Nietzsche)
4
1
