Asemenea altor colegi de profesie, de la regretata Cătălina Buzoianu la Silviu Purcărete, de la Radu Afrim la mult mai tânărul Andrei Măjeri, regizorul Botond Nagy nu se dovedește interesat doar de revalorificarea scenică a marilor texte destinate scenei din literatura universală (Shakespeare, Ibsen, Maeterlinck) ori a unor scrieri din dramaturgia românească de dată recentă. Cu o evidentă preferință pentru scrierile din feluritele etape de creație ale lui Matei Vișniec. Ci și de alcătuirea de scenarii proprii (la unele fiind co-autor) care, pesemne, îl fac să simtă mai apăsat regia, spectacolul de teatru în ansamblul său, o artă a auto-exprimării.
La începutul stagiunii tocmai încheiate Botond Nagy ne-a provocat cu un spectacol care avea drept miză alcătuirea unei sinteze proprii, din perspectivă extrem-contemporană, asupra creației cehoviene (Platonovka, our last terminal, montată la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad) pentru ca, doar câteva luni mai târziu să termine lucrul la un spectacol și frumos, și straniu, și trist, și emoționant deopotrivă. E vorba despre Călător sub clar de lună, intrat în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
Am spus și scris să termine lucrul deoarece Călător sub clar de lună, care înseamnă translatarea pe scenă a unui roman din 1937 al scriitorului evreu de limbă maghiară Szerb Antál, mort în lagărele de concentrare naziste în 1945, a început să fie edificat în lunile de început ale pandemiei. Regulile specifice de protecție, inevitabilele îmbolnăviri, dar și alte proiecte, multe de mare anvergură, din păcate insuficient răsplătite de premiile UNITER aferente anului 2021, ale instituției producătoare au adus cu ele frecvente întreruperi. Întreruperi au suferit și alte proiecte ale altor instituții de spectacole din România, iar aceste hiatusuri s-au decontat adesea în organicitatea producțiilor. Nici vorbă despre așa ceva în Călător sub clar de lună. Citeste continuarea pe Contributors.ro
