O carte de istorie literara

de     Permanente
Luni, 20 iunie 2005, 0:00



Intr-un capitol al cartii sale, Istoria poeziei romanesti moderne si moderniste (doua volume, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004), istoricul literar Emil Manu precizeaza ce semnificatie are cuvantul modernism, in plan literar: „Intelegem prin modernism toata literatura reformatoare, din Europa mai ales, cuprinzand toate miscarile avangardiste topite intr-o sinteza care incepe cu dadaismul…" (I, p. 123).

In Cuvant inainte, Emil Manu face cunoscute cititorilor cartii sale punctele forte ale acesteia. Bunaoara, Ion Minulescu e socotit „cel mai important simbolist roman", autorul care publica pentru prima oara la noi un manifest simbolist, „avand constiinta ca scoala simbolista exista si mai ales ca scoala avangardista" (I, p. 133).

Intr-un subcapitol al primului volum – Minulescu si Bacovia – sunt sintetizate asemanarile si deosebirile dintre cei doi poeti, spre a se evidentia locul lui Minulescu in aria poeziei romanesti moderne. „Daca ar fi sa reluam o formulare a lui Mihail Dragomirescu, l-am caracteriza pe Minulescu drept un propagator al simbolismului impresionist, G.

Bacovia, cu care era deja comparat, fiind un simbolist expresionist. Coincidentele intre Minulescu si Bacovia se pot gasi, fiind poetii aceleiasi generatii si aceeasi predilectie pentru lecturi franceze (…) Bacovia e un poet grav, a carui gravitate este vizibila si directa (…) Gravitatea lui Minulescu este trucata, disimulata si ironica" (I, p. 159).
Vorbind despre posibilitatea socotirii lui Eminescu un precursor al simbolismului, Emil Manu precizeaza.

„Elementele presimboliste pe care le-am detectat (sugestia, simbolurile, exemplele de poezie pura, sentimentul evaziunii exotice, peisajul citadin, tematica marina [ mai cu seama din antume – n.n.] au, incontestabil, o structura romantica, dar vin dintr-o zona romantica, am spune, parafrazandu-l pe Hugo Friederich (Structura liricii moderne, 1969), degradata, zona temporala de tranzitie…" (I, p.

18). In ceea ce ne priveste, intr-un eseu din cartea noastra Lecturi sub abajur (Editura Epsilon, Bucuresti, 2003), am relevat o serie de ecouri eminesciene in lirica lui Bacovia, punctand si pe cele simboliste din poeziile lui Eminescu.

Daca studiul despre Eminescu – posibil precursor al simbolismului – atrage atentia prin depistarea in creatia poetului nostru nepereche a unor elemente de poezie pura (cf. I, p. 17), dar mai cu seama prin abordarea antumelor, a caror muzicalitate prefateaza principiul simbolist ut muzica poesis, neconvingator e subcapitolul Postumele lui Bacovia in paralel cu postumele lui Eminescu.

Capitolul dedicat lui Arghezi retine atentia prin doua aspecte: debutul Patriarhului de la Martisor este detaliat cu publicarea de noi date si
documente; descoperirea unei variante a Psalmului de taina, al carui inceput seamana izbitor cu cel din Agate negre (nr.4):

„Punand fata in fata prima versiune a Psalmului de taina (din Agate negre) cu cea de a doua, putem observa mai usor desacralizarea ideii de psalm la Arghezi. Poetul concepe psalmul ca pe un dialog salbatic cu iubita, care ia, in acest caz, locul divinitatii." (I, p. 276).

De asemenea, in cazul lui Goga, este rectificata opinia acreditata prin vocea lui George Calinescu referitoare la matricea spatio-temporala a liricii poetului. „…orizontul spatial al poemelor lui Octavian Goga se afla in zona de campie de pe Tarnave, la Craciunel, acolo unde poetul isi petrecea vacantele la bunicii dinspre mama" (I, p. 11).

Ca argument sunt aduse forme lexicale din poeziile lui Goga, intalnite in zona Tarnavelor. Poezia lui Goga inchinata satului e privita in paralel cu cea a lui Blaga si Cosbuc: „Daca Blaga capteaza in poemele sale un sat romanesc etern, subinteles arhaic, Goga, cautand si el acest arhaic, prinde mai mult un sat al durerii si al revoltei concrete, cu o finalitate istorica determinata."
– s.a.(I, p. 78);

„Poezia lui Goga a avut un ecou direct si imediat nu numai pentru ca aducea problema Transilvaniei actualizata tragic, ca si pentru ca elogia satul ca element esential al problematicii nationale (ca si la Blaga), si nu ca pitoresc. Daca George Cosbuc cultiva idila si chiar idilicul, poezia lui Goga se bazeaza tocmai pe absenta idilicului." (I, p. 97).

Modernitatea poeziei lui Blaga rezida in valorificarea de catre poet a fondului arhaic din mediul rural: „Volumele de inceput, dominate de expresionism ca metoda de creatie, prezinta un sat mai abstractizat. Volumele de dupa 1933, incepand cu Marea trecere, se apropie de problematica autohtona a satului nostru." (II, p. 15).

Daca in ipostaza teoreticianului Ion Vinea este un avangardist infocat („Ion Vinea Propunea in 1925 o noua insurgenta romaneasca, o noua revolutie estetica…" – II, p. 63), sub aspectul practic, „Modernismul lui Ion Vinea (…) este cenzurat de o solida cultura clasica si, deci, temperat." (II, p. 64).

Parnasianismul lui Ion Vinea – sustine Emil Manu – difera de cel al lui Ion Barbu: „Daca la Ion Barbu putem vorbi de o faza parnasiana (Lovinescu o situa in jurul anului 1917, elocvente fiind poeziile Copacul, Lava, Banchizele – n.n.), la Ion Vinea parnasianismul e un filon difuzat in varste diverse si aplicat mai ales pastelului naturist si temelor erotice, gamate pe scriitura madrigalului." (II, p. 67).

O sectiune importanta a volumului al doilea e rezervata Poetilor generatiei razboiului, despre care Emil Manu a mai scris si cu alt prilej, bunaoara in cartea sa, Eseu despre generatia razboiului, Editura Cartea romaneasca, Bucuresti, 1978. Liderul acestei generatii a poetilor a fost – indiscutabil – Geo Dumitrescu.

Acesta „venise cu o noutate in poezie, intr-un moment de lancezeala si dezorientare (…) Geo Dumitrescu, ca prim exponent al generatiei sale, cultiva un teribilism de buna tinuta, prin care-si traducea anticonformismul (…) Teribilismul era mai mult o atitudine de fronda si verva…" (II, p. 233).

Istoricul literar remarca faptul ca „Un loc comun in practica poetilor din aceeasi generatie, ilustrat mai ales de Tonegaru, e evaziunea ironica in geografii exotice si absurde, urmata de o «tifla» anticalofila si antiburgheza." (II, p. 241).

Ion Caraion retine atentia autorul istoriei aduse in discutie, nu atat prin umorul negru si ironia taioasa, detectabile in volumul Cantece negre (1947), cat mai ales prin avangardismul editorial: „Intr-o epoca de stereotipizare a editiilor (…), Caraion introduce in circuit, si mai ales cu un sens nou, ideea de Carte de Poezie (…) Prin format, dar mai ales prin organizare, cartea este egala cu o tifla data editiilor curente" (II, p. 297).

Concluzia lui Emil Manu e aceea ca poetul cultiva „un suprarealism de alchimist modern, de magii lexicale si nu de dicteuri; aici e autentica si hotaratoare intalnirea dintre cuvinte si absurdul din cuvinte" (II, p. 298).

prof. dr. Const. Miu








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


209 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by