Cea mai scurta anecdota despre scotieni suna cam asa: „Intr-o zi, un scotian generos..." Echivalentul sau autohton ar putea fi: „Intr-o zi, un medic roman grevist..."

Daca, totusi, un scotian generos, de miru’ lumii, nu e chiar o imposibilitate statistica, un medic roman in greva tine de domeniul celei mai zburdalnice imaginatii SF. Am aflat acest lucru in urma cu multi ani, cand – sfanta naivitate! – imi incordasem muschii in postura de lider sindical regional al acestei „nobile si inaltatoare profesii".

Faptul mi se intamplase, „firesc", dupa neastamparul meu din zilele unui decembrie ’89 (a caror marturie mi-a parvenit recent, in 2005, printr-o cunostinta cu relatii la SRI, sub forma unor filme – patru la numar – in care, cu un teleobiectiv profesional, fusesem fotografiat „portret", „bust" si „ansamblu", in vreme ce de la o tribuna improvizata ma adresam inflacarat multimii dintr-o piata).

La scurt timp dupa „evenimente", tot eu vorbeam colectivului de munca – adunat la o „sedinta-fulger" – despre dezonorantul statut de ciubucari avut de medici, despre schimbarea acestuia. Solutiile erau simple: cateva luni, poate mai mult, medicii trebuiau sa respinga orice ciubuc.

Vor strange din dinti inaintea tuturor ispitelor, de la banii strecurati cu maini tremuratoare in buzunarul halatului pana la pungile „de un leu", burdusite cu cafea si cu roadele pamantului. Vor strange din dinti o vreme, dar va merita... Cu solidaritate, cu demnitate, la nevoie prin greve, corpul medical urma sa fie iarasi ce a fost, ba chiar „mai mult decat atat".

Colegii ma privisera muti, facand ochii mari, atitudine din care eu am dedus doar acordul lor sobru, de intelectuali sapientizati brusc, in atmosfera unor zile in care Romania isi scotea – asa credeam! – pubelele cu deseuri comuniste pe usa istoriei.

Prima greva a medicilor – in primavara lui ’91 – mi s-a parut, dincolo de necesarele coordonari organizatorice, un fenomen absolut spontan care, in mintea mea, dobandea imaginea metaforic-hiperbolica a unui urias stavilar ridicat in sfarsit, dupa ce indaratul sau se adunasera, zeci de ani, „apele" umilintelor si frustrarilor la care fusesera supusi slujitorii lui Hipocrate.

Prevederile umanitare nu lipsisera: trebuiau asigurate toate urgentele medico-chirurgicale, in paralel cu refuzarea tuturor bolnavilor cronici si a consultatilor „din capriciu".

La nivel de tara, nemultumirea bolnavilor urma sa creasca asemenea unui tsunami de la o zi la alta si un cor al societatii civile (tulburate in mersul sau economic si social) avea sa se prabuseasca asupra guvernantilor, strigandu-le ca, daca sanatate „nu e, nimic nu e".

In toata aceasta perioada „de abstinenta", darji, verticali, drapati in alb, medicii vor avea parte de bombanelile si sudalmele pacientilor – „Nu va mai ajunge, dom’le!". Acestia insa nu vor avea ce face, intelegand ca timpurile s-au schimbat, avand in fata ochilor dovada vie a demnitatii noii Romanii: medicul.

In prima zi de greva, pe holurile policlinicii si ale spitalului nu s-au auzit insa nici bombaneli, nici sudalme, nici alte vociferari. Salile de asteptare degajau stiuta atmosfera a unor tabere de refugati: oameni rabdatori, asezati pe scaune, altii mai grabiti, buluciti pe usile cabinetului.

Cei consultati ieseau impaturindu-si documentele, vorbeau in soapta si plecau, avand aerul ca-si rezolvasera problema.

De cu dimineata incasasem cateva invective respingand, conform protocolului de greva, pe cativa si, intre consultatii, bantuiam holurile incredintat ca, ferit de ochii mei, dincolo de usile capitonate se desfasoara acelasi conflict intre profesionistul renascut si beneficiarul nesatisfacut. Totusi, linistea prea era suspecta. Am cerut unuia, cu scuzele necesare, hartiile cu care iesise.

Tocmai i se prelungise un concediu medical si i se recomandasera vitamine pe o reteta. Am cerut altuia documentele: alt concediu prelungit, alte vitamine... Gata sa-mi sfadesc colegul, am intrat in cabinetul cu pricina, apoi in altele, luate la rand.

Absolut senini, spargatorii de greva imi aratau, ca pe niste invingatori implacabili, argumentele abandonului: stiutele pungi „de un leu", prabusite sub propria greutate, sprijinite de dulapuri, de picioarele birourilor. Se vedeau prin polietilena translucida borcane, oua, picioare de miel – era primavara... In buzunarele halatelor n-am bagat mana. Medicii erau iarasi doar ce au fost. Retineti asadar cel mai scurt banc autohton: „Un medic roman grevist..."