Contributia IMM-urilor autohtone la Produsul Intern Brut este sub jumatate din media occidentala.
Daca Finlanda e numita tara celor 1.000 de lacuri, Elvetia - tara celor 26 de cantoane, Romaniei i se poate zice tara celor 20 de oligopoluri. Vi se par prea multe?
Studiul 17 de pe site-ul Bancii Nationale arata ca, desi 72,8% din companiile nefinanciare romanesti sunt intreprinderi mici si mijlocii, 60% din valoarea adaugata bruta se realizeaza in sfera corporatiilor. In vechea Europa (UE-15, Norvegia, Elvetia, Islanda, Lichtenstein), 99% din companii sunt IMM-uri.
Iar in Statele Unite peste 90% din PIB se creeaza in sfera intreprinderilor mici si mijlocii.
Dar poate ca ne inselam. Poate ca asa e-n Europa Centrala si de Est dupa 45 de ani in care comunismul a reprimat initiativa privata. Daca Romania, o piata cu 22 de milioane de consumatori, are 500.000 de companii, Polonia, cu 38 de milioane, ar trebui sa aiba cel mult un milion de firme.
Atatea sunt? Nu, polonezii au peste 3 milioane de companii, iar la noi se verifica definitia oligopolului: acea structura a pietei in care exista un numar mic de producatori (ofertanti) si un numar mare de cumparatori.
Afaceri portdrapel
Asadar pe o piata concurentiala, care functioneaza dupa principiul „mai multe marfuri la preturi mai mici“, rezulta atat crestere economica, cat si reducere a inflatiei. Asa cum s-a majorat PIB-ul si s-a calmat inflatia si la noi din 2000 incoace, nu? Ba da, dar daca ar fi existat piete, si nu o economie dominata de oligopoluri, marjele de profit s-ar fi dus in jos.
Or, studiul BNR spune ca majorarea profitabilitatii a fost influentata „intr-o mai mare masura de evolutia ratei marjei brute decat de rotatia activelor, care in 2005 a inregistrat o scadere“ - adica s-au scumpit marfurile, in loc sa creasca volumul de activitate.
Acum e clar ce se intampla. Companiile cu pozitie dominanta merg cu preturile peste tinta oficiala de inflatie, miscare pe baza careia veniturile depasesc cheltuielile si se inregistreaza profituri. E drept ca astfel aceste afaceri-portdrapel, „market-makers“, forteaza inflatia. Ea ramane insa uimitor de scazuta pe seama reducerii dobanzilor la depozitele populatiei si a taxelor.
Populatie care, la fel de uimitor, saraceste intr-o economie care arata infloritor. Dar uimirea trece repede, daca ne gandim la indivizi in postura de consumatori. Desi salariile cresc, increderea in consum scade. De fapt nu-i niciun paradox, preturile urca mai rapid decat se majoreaza lefurile, ceea ce face sa se ajusteze consumul - marfurile au ajuns la fel de scumpe ca-n Uniunea Europeana.
In fine, poate ca nici nu-i nevoie de atatea argumente pentru a sustine teza ca Romania e o tara dominata de oligopoluri. Se vede si cu ochiul liber cum oamenii continua sa stea la cozi. Cum se concureaza cumparatorii in locul furnizorilor care vand „in limita stocului disponibil“.
E exact cum scrie in cartile de economie cand se vorbeste de trasaturile pietelor oligopoliste: intre producatori se desfasoara o concurenta monopolista, intre consumatori se desfasoara o concurenta perfecta, deciziile firmelor sunt interdependente.
Si fireste ca atunci cand reglajul natural al pietei este inlocuit cu dictatura oligopolurilor apar aberatii. Studiul 17 mentioneaza ca „la nivel structural corporatiile sunt mai lichide decat IMM-urile“, desi, „de regula, corporatiile au o lichiditate mai scazuta comparativ cu firmele de dimensiuni mici“ fiindca au un acces mai facil la fonduri externe.
Situatia s-ar putea justifica - apreciaza analistii BNR - „fie prin mentinerea de catre IMM a unui nivel de lichiditate cat mai redus pentru a creste profitabilitatea, fie prin existenta la nivelul corporatiilor a unui surplus de fonduri care ar putea genera costuri de oportunitate“.
Numai ca atunci cand intreprinderile mici sunt putin lichide, companiile nefinanciare ar trebui sa se gaseasca in situatia de debitor net fata de sistemul bancar. Nu cum se intampla in prezent, cand sunt in postura de creditor net - depozitele firmelor sunt mai mari decat creditele.
Un studiu mai vechi al BNR enumera printre cauzele pentru care companiile economisesc pe piata interna mai mult decat se imprumuta si contractarea de datorii externe si plasarea lor in depozite in moneda nationala (arbitrajarea diferentialului de dobanda si obtinerea de castiguri inclusiv din apreciere). Iata ca a aparut si surplusul de fonduri care genereaza costuri de oportunitate.
Exceptii in loc de reguli
Bun, dar pana la urma cum e posibil ca firmele de dimensiuni mari sa aiba un astfel de comportament in Romania? Foarte simplu: li se permite. Statul le permite. Corporatiile joaca dupa alte reguli decat IMM-urile.
Studiul BNR arata ca mai bine de jumatate din sursele de finantare utilizate provin din datorii comerciale interne, obligatii fata de stat, obligatiuni si arierate: „Capitalurile proprii ale companiilor nefinanciare au scazut ca pondere in totalul surselor de finantare de la 39,7% in 2003 la 31,7% in 2005“, in schimb „companiile au recurs din ce in ce mai mult la finantarea
activitatii prin alte datorii nebancare, care reprezentau 55,2% din pasiv in 2005“. Iar ponderea creditelor bancare interne stationeaza la 5% din totalul surselor de finantare!
