De ce sunt francofil (de Octavian Paler)

de Octavian Paler     Cotidianul
Marţi, 3 octombrie 2006, 0:00



Imi displac, in egala masura, si sovinismul european, pregatit sa mentina „musuroiul de orgolii locale”, si perspectiva de a vedea „mcdonaldizat” acest „musuroi”.

Marturisesc ca ma deranjeaza unele lucruri la francezi. Ma deranjeaza, de pilda, impresia (penibila, dar insistenta) ca toti se cred descendenti, in linie directa, din Pascal si din Napoleon. Ma deranjeaza si modul in care stramba, cam prea vizibil, din nas cand nu graseiezi cu aceeasi usurinta ca ei.

Sau cand uita ca delirul de grandoare, care ii statea atat de bine lui de Gaulle, nu poate fi valorizat de oricine. Sa zicem, de Chirac.

Dar inteleg ca Franta trece printr-o situatie delicata. Nu e usor, desigur, sa nu mai ai nici colonii, nici privilegiul de a vorbi unica limba la moda, dar sa crezi, in continuare, ca orice om are doua patrii: a sa si Franta. Decadenta e mai greu de asumat decat gloria. Mai ales ca stilul ilustrat, candva, in celebra formula „honnête homme“, care a fost, pentru

multi intelectuali, un ideal de rafinament si lustru, a devenit o simpla amintire, azi. Grosolan si impetuos, „visul american“ s-a dovedit si mai simplu, si mai eficient. E suficient sa luam exemplul nostru.

Ai nostri tineri nu mai invata, azi, la Paris, „cravatei cum se leaga nodul“, ci isi cizeleaza CV-ul si cariera la „masterate“ si „burse“ americane, inainte de a veni sa ne invete „corectitudinea politica“.

Iar industria cinematografica de la Hollywood ocupa un loc de prim ordin, se stie, alaturi de Pentagon, in expansiunea celei de „a patra Rome“.

In prezent, e mai mult decat clara eroarea calugarului care i-a scris, intr-un raport, marelui cneaz al Rusiei, pe la inceputul veacului al XVI-lea, profetizand ca dupa „a doua Roma“, cum fusese considerat Constantinopolul, Moscova va fi „a treia Roma“ si ca - atentie! - „a patra Roma nu va mai fi“.

Ei bine, „a patra Roma“ exista! Si, la fel ca prima Roma, care voia sa impuna lumii „pax romana“, vrea sa impuna mapamondului „pax americana“. Doar ca in loc sa se confrunte cu barbarii, ea se confrunta cu teroristii.

Nu e, totusi, singura deosebire (semn ca istoria nu se repeta identic). Mandra ca detinea suprematia in planul civilizatiei, Roma antica avea complexe culturale. Se simtea inferioara, in acest plan, Greciei. Sa ne amintim ca Nero a incercat sa-si cucereasca, oficial, laurii de „artist“ printr-un turneu in Grecia.

Sa ne amintim, de asemenea (cei care am invatat latina), un celebru vers al lui Horatiu: „Grecia invinsa i-a invins pe invingatori“.

Or, si-l poate inchipui cineva pe Bush intrand, timid si plin de complexe, la Luvru?

Iata drama Frantei. Ea duce nu numai niste nostalgii imperiale pe la diverse reprezentatii „francofone“, ci si un avertisment pe care-l aud, din pacate, putini. Ca succesoare a Greciei antice intr-o lume in care „a patra Roma“ nu mai are complexe culturale, Franta incearca sa spuna altora ca filosofia greaca s-a dovedit mai durabila decat pietrele de pe via Appia. Si ca asta s-ar cuveni sa ne dea de gandit.

Intrucat drama Frantei poate fi si drama Europei. Uniunea Europeana, in care vom intra si noi in curand, avand de ales, in clipa de fata, intre trei optiuni. 1) Sa ramana, cum zicea Napoleon, „un musuroi de orgolii locale“. 2) Sa devina o panta descendenta pe care „musuroiul“ sa alunece in bratele Americii. 3) Sau sa puna bazele unei adevarate identitati europene.

Imi e greu sa prevad pe care dintre cele trei cai va apuca Europa. Pot doar sa sper ca ea va avea curajul si inteligenta de a incerca sa dea substanta cuvantului „european“ care, deocamdata, e o vorba goala. Astfel incat, intr-o zi, fiecare european sa duca mana la inima ascultand imnul Europei, cum fac americanii ascultand imnul Americii.

Neuitand, bineinteles, de unde a venit fiecare si cu ce traditii in noua „Lume Veche“.

Nu contest dreptul altora de a crede ca modernitatea cea mai promitatoare e reprezentata de „al doilea Occident“, cel de peste Ocean.

Cu riscul de a juca un rol de persoana cu simtiri perimate, eu recunosc, insa, ca-mi displac, in egala masura, si sovinismul european, pregatit sa mentina „musuroiul de orgolii locale“, si perspectiva de a vedea „mcdonaldizat“ acest „musuroi“.

Atat „ratiunile ratiunii“, cat si „ratiunile inimii“ ma indeamna spre batranul si intaiul Occident.

Cel intruchipat de Franta, indeosebi, ca succesoare legitima a Greciei antice; Occidentul confruntat cu ambitiile celei de „a patra Rome“ care ar vrea sa socotim absolut orice o marfa (chiar si „timpul probabil“, as zice, de vreme ce la televiziunile americane crainicii zambesc, ca in spoturile publicitare, cand prezinta buletinul meteorologic).

Ma insel, oare? Habar n-am. Ce pot sa spun e ca parerile mele sunt la fel de sincere ca ale celor incantati de „axa“ lui Traian Basescu sau ale celor care considera „antiamericana“ orice indoiala legata de razboiul din Irak.

De altfel, n-am ascuns niciodata ca nu-mi place „romgleza“, si nu din motive „puriste“. Si nu cred nici ca tot ce vine din America e OK. Sau ca „Hamlet“, „Anna Karenina“ si „Romeo si Julieta“ ar trebui sa aiba alt final pentru a fi pe gustul amatorilor de „happy-end“.

Pe scurt, cred sincer ca si atunci cand e ridicola, Franta are ceva serios de spus azi. De aceea, desi nu m-am omorat dupa reprezentatia francofona la care am asistat saptamana trecuta (m-a induiosat numai franceza lui Traian Basescu), ma declar „francofil“.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


151 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by