Mark Mazower. The Greek Revolution. 1821 and the Making of Modern Europe
Câteva observaţii despre un volum extraordinar de interesant, chiar cartea anului până acum, cel puţin pentru mine. Era să zic că mi se pare lectură obligatorie în şcoli şi facultăţi, şi nu doar la istorie dar şi la ştiinţe politice sau educaţie civică, dar mi-am amintit repede că la noi în şcoli şi facultăţi nu se mai citesc cărţi. Cred că sunt mulţi profesori care nu mai citesc, oricum nu cărţi de asemenea complexitate, frescă a unei epoci, iar dacă o fac, e doar că să extragă câteva citate care să le confirme vreun clişeu banal, nu ca să înţeleagă marile idei de acolo.
Avem aici povestea trecerii în Balcani de la lumea otomană, o şerpărie pre-capitalistă de interese locale, administrare intra-confesională, tradiţii nescrise, loialităţi fluide şi mercenariat ca mod de trai curent, la statul-naţiune modern, post-napoleonian, bazat pe limbă, educaţie şi cetăţenie. Despre transformarea romeilor in eleni. E povestea despre cum, din gafă în gafă, din eroism în eroism şi din trădare în trădare, societatea asta “greacă” de oligarhi locali din Peloponez, ţărani ortodocşi asupriţi de primii, armatori rapace de corăbii din insule, bandiţi de drumul mare eroizaţi ulterior, revoluţionari milenarişti din Eteria, auto-radicalizaţi prin Odesa, şi intelectuali luminaţi au ajuns să aibe o ţară proprie. Ei s-au masacrat reciproc cu musulmanii de pe teritoriul actual al Greciei – şi, foarte adesea, s-au masacrat între ei, într-o serie de vendete care au anticipat războaiele civile ce vor urma – şi au reuşit mai curând întâmplător să creeze statul elen modern, după o intervenţie armată externă venită târziu şi în care deja nu mai credea nimeni, după o serie de dezastre militare previzibile. Mergi azi prin Grecia şi vezi statuile părinţilor fondatori, Capodistria, Karaiskakis, Kolokotronis, Mavromihalis etc, dar e ca în parabola cârnatului: nu vrei să ştii detalii, cine erau şi ce-au făcut oamenii ăştia în diverse momente, că-ţi piere pofta de mâncare.
E impresionantă figura lui Alexis Mavrocordat, din familia respectivă de fanarioţi, nepotul lui vodă Caragea, care a şi stat în tinereţe o vreme la Bucureşti la curtea unchiului său, până s-au refugiat cu toţii în Toscana. Educat şi europenizat, eterist, el a fost un lider vizionar venit din diaspora care s-a bătut din greu cu co-etnicii săi foarte otomani în spirit şi în mare parte analfabeţi, provinciali, orgolioşi şi violenţi, care voiau independenţa faţă de Poartă, dar nu şi schimbarea realităţilor feudale din Moreea, bazate pe clanuri, deci se opuneau construirii unui stat modern cu birocraţie raţională, servicii publice şi sistem de impozite centralizat. Mavrocordat a fost printre cei care a înţeles şi valoarea propagandei prin mass-media care începea să apară în Occident, pe care a ştiut s-o aducă în ajutorul diplomaţiei, stimulând apariţia de cluburi filo-elene în Germania, Franţa şi Italia şi reuşind succesul incredibil de a lua un mare împrumut de stat pe piaţa financiară de la Londra, pe seama unui stat grec care de fapt încă nu exista şi avea în momentul ăla şanse mici să existe.
De asemenea, printre atâţia armatoles şi bey regionali care-şi urmăreau interesele meschine, dar perfect legitime în lumea otomană tranzacţională, cu loialităţi fluide, există impresionante cazuri de patrioţi autentici din Eteria care şi-au riscat viaţa şi au sacrificat mari averi personale în lupta pentru o Grecie independentă, după care au murit săraci şi uitaţi în ţara europeană nou-construită. E un contrapuct bun acesta, deoarece cine citeşte doar cartea lui Tudor Dinu despre revoluţia elenă de la 1821 derulată în Moldova şi Valahia (adică episodul incipient al lungului război de independenţă), altfel excelentă şi de neratat, poate rămâne cu impresia că eteriştii au fost doar o ceată de zavergii nătărăi şi cam beţivani, care au eşuat de la un cap la altul în ce şi-au propus, ceea ce nu-i adevărat.
Sunt un milion de paralele şi lecţii şi pentru noi românii despre cum s-a trecut de la otomanitate, cu bunele şi relele ei, la modernitate în regiunea noastră, în multe aspecte sociale, economice şi militare care nu pot să fi fost foarte diferite la vremea aia. De fapt, imaginea de ansamblu este despre cum s-au construit în realitate naţiunile în Balcani în sec 19, o poveste care luminează multe zone trecute în tăcere în manualele noastre încă ancorate în vulgata romantică. Apropo, vodă Ioan Caragea, fanariotul acela cu proastă reputaţie şi asociat cu ciuma din 1813, a murit paşnic ca simplu cetăţean şi mecena cultural la Atena, deşi unul bine înstărit după domnia rapace din Valahia, după ce a donat municipalităţii ateniene multe terenuri pe care s-au făcut ulterior clădiri publice. Epoca a fost una complicată iar oamenii la fel. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
