După discuțiile apărute în mediul online despre conflictul devenit public între primarul din Câmpulung Elena Lasconi și fiica sa, mulți s-au întrebat dacă o explicație ar fi schimbările în relațiile dintre generații în ziua de azi, când aproape totul se desfășoară online. Despre relațiile de familie în epoca internetului am vorbit cu antropologul Alec Bălășescu.
Săptămâna trecută, internetul românesc a început o discuție publică pe tema relațiilor dintre părinți și copii, cât și a unor practici și valori care au devenit „tradiționale” în societatea românească.
Totul a pornit de la Elena Lasconi, primar Câmpulung Muscel, desemnată cap de listă USR pentru alegerile europarlamentare de anul viitor. După ce ea a dezvăluit la Prima TV că a votat „DA” la referendumul pentru familia tradiţională, organizat în 2018, fiica ei, Oana Lasconi, a dat un mesaj public în care a mărturisit că este „dezgustată” de acțiunile mamei sale.
Chiar dacă Oana a declarat ulterior că „regretă” abordarea, Elena Lasconi, la cerința președintelui USR Cătălin Drulă, s-a retras din campania pentru europarlamentare.
Cazul a stârnit un val de discuții în spațiul online despre raporturile familiale românești, motiv pentru care am vorbit cu antropologul Alec Bălășescu. Acesta este lector asociat la Royal Roads University, Canada, și lector la Casa Paleologu.
În societatea românească, instituția familiei pare să aibă și valori precum „copilul trebuie să-și asculte părinții”, „copilul trebuie să-și respecte părinții”, „copilul trebuie să aibă grijă de părinți.” Cum au ajuns acestea la noi?
Alec Bălășescu: Absolut toate societățile au forme de reglementare ale relațiilor dintre părinți și copii, bazate pe respect și ascultare. Însă ce diferă este conținutul acestor valori. Ele sunt de multe ori codificate în povești.
Pentru ilustrare, vă spun o poveste Zen (japoneză tradițională). Judecați dumneavoastră diferențele în înțelesul cuvintelor respect, grijă și ascultare:
O familie de cocori migrează. La un moment dat, un fiu spune tatălui: „tată, am obosit, mă poți căra în spate?” „Cu siguranță. Suie-te în spatele meu.”
După un timp, tatăl întreabă: „când eu voi fi bătrân, mă vei căra tu pe mine în spate?” Fiul răspunde: „Desigur, tată!” Cocorul tată, cu un gest, își aruncă fiul de pe spate și îl lasă să moară.
Puțin mai târziu, un alt fiu cere să fie cărat. După un timp, tatăl îi pune aceeași întrebare: „Când voi fi bătrân, mă vei căra și tu pe mine în spate?” Fiul răspunde: „Bineînțeles că nu, tată. Când tu vei fi bătrân, eu voi avea proprii copii pe care va trebui să îi car când au nevoie, așa cum tu o faci cu mine acum.”
Tatăl surâde și își continuă drumul, cărându-și fiul până când acesta poate zbura din nou.
Credeți că noua generație se mai identifică cu astfel de valori? Care sunt factorii care i-au determinat pe tineri să le schimbe sau să se rupă de ele?
Depinde foarte mult de zona în care ne situăm cu analiza. În zonele de modernizare rapidă din România, tendința este de rupere de valorile de „a avea grijă de părinți la bătrânețe”, însă nu în mod total.
Absența fizică este de multe ori suplinită de ajutor material, iar în multe situații sistemul decizional în familie rămâne colectiv. Adică părinții și copiii „decid împreună” ce vor face copiii, de la facultatea pe care o urmează, la ce vor găti de sărbători.
În zonele urbane mari sau în zonele de mobilitate socială mare, e posibil ca aceste legături să slăbească. Factorii sunt multipli. Migrația, mai ales migrația pe scară socială (nu cea fizică), schimbarea de context social e cel mai mare factor.
Generația Z vine cu o atitudine diferită față de mileniali, în ceea ce privește relațiile parentale?
Nu pot să mă pronunț atât de tranșant și pe generații clasificate alfabetic. Personal, cred că ideea de a clasifica generațiile și a le atribui caracteristici generale diferite, doar pentru că sunt generații diferite, e o idee mai puțin fericită și nu prea explică mare lucru.
Cum spuneam, valori de genul pe care le explorați aici au mai degrabă determinanți de poziție socio-culturală, și ele se transmit intergenerațional.
„Prezentarea vieții private este un fel de monedă de schimb pentru popularitate”
Internetul oferă o platformă deschisă de a discuta public despre lucruri. Este internetul un instrument pentru a rupe anumite pattern-uri sau pentru a discuta public valori din interiorul familiei?
Internetul este ce fac oamenii din el să fie. A fost conceput ca o platformă democratică de exprimare a opiniilor și până la urmă fiecare îl folosește cum crede de cuviință.
Ce mi se pare interesant însă este cum prin practica ultimilor 15 ani, mai ales prin explozia social media, prezentarea vieții private este un fel de monedă de schimb pentru popularitate. Asta pentru simplul motiv că e interesant pentru oameni să vadă și să înțeleagă cum trăiesc alți oameni.
Probabil ca măsură a propriei „normalități”. Apoi, asta duce la tot felul de fenomene, unul dintre ele fiind creșterea porozității dintre public și privat, cu efecte pe care nu le putem cuantifica în „bune” sau „rele”.
Contradicțiile familiale și lipsa unor puncte comune între membri, la nivel de valori, pot duce la răni pentru toți cei implicați. De ce ne vine greu să gestionăm astfel de situații în privat și uneori apelăm la martori, factori externi?
Păi depinde despre ce factori externi vorbim până la urmă. Ca în orice situație de conflict, un factor extern poate fi un excelent mediator care ameliorează situația, o poate îmbunătăți, poate da sfaturi și așa mai departe.
De exemplu, putem apela la prieteni să ne simțim înțeleși și poate validați, putem apela însă la psihologi sau terapeuți ca să avem soluții pentru ce ne frământă. Există terapeuți de familie, de cuplu, și așa mai departe.
Factorul extern poate avea multiple roluri, îmi închipui că fiecare, dacă apelează la el, așteaptă diverse lucruri, de la validare personală la ameliorarea situației. Modul în care se face acest apel și obiectivul pe care îl avem va influența direct rezultatul obținut.
„Ciocnirea între generații este absolut firească”
Generația Z. FOTO: Alamy/ Profimedia
În ciocnirea dintre generații și valori familiale, care ar fi soluțiile potrivite de gestionare a lor?
Până la urmă, ciocnirea între generații este absolut firească. Este, am spune noi antropologii, structurală. Ea vine din întâlnirea dintre dorința noilor generații de autodefinire și dorința vechilor generații de a-și transmite valorile sau modul de a fi. În general, bune intenții sunt din ambele direcții.
Factorul extern posibil mediator aici sunt cei din generația bunicilor, însă, de multe ori, nu se face apel la ei. De fapt, în societatea noastră obsedată de tinerețe, bunicii sunt absolut uitați. Însă, culmea, există o lege aproape universală, de la genetică la cultură: ce uită copiii își amintesc nepoții, adică bunicii și nepoții, de multe ori, se întâlnesc în opinii.
De ce? Culmea, pentru că e un sistem destul de binar de opoziții - părinții s-au opus bunicilor, iar copiii, opunându-se părinților, revin parțial spre bunici. Vedeți, e simplu și complex, în același timp. Dar e interesant, și vedem asta în modă și stil, de multe ori.
Sunt necesare măsuri radicale pentru a schimba mentalități sau traume transgeneraționale în ceea ce privește raporturile dintre copii și părinți, în societatea noastră?
Eu nu sunt un adept al radicalismului, în nici un caz. Schimbarea mentalităților? Asta e un miraj, iar dacă putem schimba ceva, acel lucru sunt practicile, iar acestea se schimbă gradual.
Din observațiile mele nesistematice, pot spune că relațiile sunt destul de tensionate, măcar la nivelul celor care acum au între 20 și 50 de ani și părinții lor.
Asta se poate explica, din nou, prin mai mulți factori, iar unul important este dat de schimbarea rapidă a societății, de la '89 încoace, și apariția unor practici considerate absolut normale de ceva timp, în țări pe care România le-a luat în mare măsură de model (civilizația occidentală, să zic așa), dar pentru care părinții nu sunt deloc pregătiți, tocmai pentru că ei nu le-au experimentat în tinerețe.
Aceasta duce la o adâncire mult mai mare a rupturii, de altfel firești, generaționale. Ce se întâmplă la noi acum e mai degrabă comparabil cu ruptura dintre generația de aur (cei care au trăit războiul al doilea) și boomerii (generația anilor '50 care îmbrățișa primul val de consumerism, ilustrată de filme precum „Rebel fără cauză” sau „The Wild One”.).
În ce măsură comunismul este responsabil de valorile, comportamentele și atitudinile noastre ca nație, în ceea ce privește viața din interiorul unei familii?
Păi evident că fiind cea mai apropiată experiență istorică, înaintea celei care definește generația de acum, e responsabil, însă valorile promovate în comunism nu au venit pe o „tabula rasa”, ci s-au calchiat pe ce exista și înainte.
Comunismul a încetinit doar schimbări, cum e cea pe care tocmai am descris-o (chestia cu boomerii și celebrarea consumerismului și individualismului exprimat prin consum) și a osificat moduri de fi și de a vedea lumea preexistente.
Care sunt șansele, dar și metodele, prin care noi putem genera o schimbare de mentalitate la acest nivel? E nevoie de schimbare?
Practicile pot fi schimbate, nu „mentalitățile”. Schimbările se întâmplă, fie că le dorim sau nu. Ce ar putea fi schimbat este modul în care ne raportam la schimbări și la propunerile aduse de noile generații.
Încercăm să le înțelegem? Le ignorăm? Le ascultăm, analizăm, construim împreuna? Le zicem un „nu” apriori pentru că „tradiții”, „obiceiuri”, „așa se face și nu altfel”?
De ce ne place atât de mult să luăm cazuri publice și să le analizăm și judecăm în online, să ținem partea și să ne exprimăm ceea ce gândim?
Cred că am răspuns, măcar parțial, la această întrebare: validare, comparare, dorința de a ne simți mai puțin singuri sau neînțeleși, combinate cu mediul online care e noul spațiu public. Doar că e un spațiu public selectiv, care ne poate crea iluzia că avem întotdeauna dreptate (dacă ne uităm doar la validări) și ca cei care nu sunt de acord cu noi sunt „greșiți”. Dar asta e o altă discuție.
„Cred că foarte mulți merg online nu pentru a comunica cu cei cu care se află în contradicție, ci pentru a-i găsi pe cei cu care sunt de acord și de a se valida”
Alec Bălășescu. FOTO: Arhiva personală
Pot fi aceste discuții și contradicții online elemente necesare (constructive) pentru a analiza subiecte importante și a schimba ceva în societate?
Orice contradicție în societate, oriunde ar avea loc, este necesară atâta timp cât dorința celor care intră în contradicție este una de a comunica și cu partea cealaltă, de a rezolva un conflict, dacă de conflict e vorba, și de a reuși să ajungă la un compromis care permite o construcție comună, intergenerațională în acest caz, de care avem foarte mare nevoie.
Problema online-ului e că, prin modul în care funcționează, devine rapid polarizant, în loc să fie conciliator și constructiv. Oamenii sunt ușor satisfăcuți de confirmare, iar comunicarea adevărată cu cei cu care poate nu avem aceleași opinii e anevoioasă și grea.
Cred că foarte mulți merg online nu pentru a comunica cu cei cu care se află în contradicție, ci pentru a-i găsi pe cei cu care sunt de acord și de a se valida astfel. Online-ul s-a vrut un forum al diversității și a devenit o colecție de „bisericuțe”.
Unde ne va duce asta? În cel mai bun caz la o societate din ce în ce mai însingurată, în care nimeni nu mai învață nimic nou, în care comunicarea cu cel diferit începe să fie percepută ca amenințare și încercarea de a o face va fi etichetată drept „trădare.”
În cel mai rău caz la un conflict generalizat. Deci ce cred eu că este extrem de necesar în acest moment este regăsirea comunicării dincolo de „bulă”, să spun așa. Refacerea legăturilor dintre oameni diferiți în opinii sau generațional.
Reamintesc că cei care se ocupă de teoria sistemelor spun: un sistem se vindecă doar prin reconectarea la sine însuși. Societatea se va vindeca doar reconectându-și elementele sale dincolo de generații sau alte criterii identitare.
Online-ul deocamdată e doar o iluzie a conectării. Nu știu dacă acolo e răspunsul pe care îl căutați.
2
13
