Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

VIDEO/ Interviu cu scriitorul Jean des Cars despre fascinantele familii regale europene. Si de ce regii si reginele Romaniei ar trebui sa fie luati mai mult in seama

de     Contributors.ro
Marţi, 20 decembrie 2016, 13:37 Actualitate | Recomandare de lectura

Jean des Cars
Foto: Hotnews

In ultima jumatate de an au aparut in romaneste inca trei carti ale unui foarte citit istoric francez, Jean des Cars. E vorba despre ”Sceptrul si sangele: Regi si regine in tumultul celor doua Razboaie Mondiale”, ”Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană.” și ”Povestea Vienei”. Alte titluri aparute in ultimii doi ani – inca sase, am numarat – sunt epuizate sau se gasesc greu.

Specialitatea lui Des Cars sunt biografiile personajelor importante din familiile regale europene. Este un povestitor excelent, volumele sale vin mereu cu amanunte inedite, sunt scrise cu meticulozitate si cu empatie. Iar anecdotele si umorul nu lipsesc din nici o pagina.

Romania si personajele casei regale sunt deseori foarte bine reprezentate in multe dintre cartile sale. In Sceptrul si sangele ele ocupa unul dintre locurile importante ale scenei istorice europene din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.

De la prima dvs carte, despre Ludwig al II-lea al Bavariei, pana astazi cartile dvs urmaresc aproape in exclusivitate biografiile regilor si reginelor Europei – povestile unor familii care au determinat mari evenimente istorice. Perioada dvs favorita este cea cuprinsa intre a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea. Cum ati ales acest domeniu?

Am fost multă vreme jurnalist – în anii ’70 am fost jurnalist la Paris Match și, mai târziu, la Figaro Magazine. Călătoream mult în acei ani și mi se părea că Europa despre care se vorbea atunci era inumană, lipsită de trup. Uitaserăm că au existat personaje istorice pasionante ce îi făceau pe oameni să viseze, personaje prea puțin cunoscute. Pe scurt, în anii ’70, am fost trimis în Bavaria pentru o chestiune profesională, nu cunoșteam castelele lui Ludwig al II-lea al Bavariei, le-am vizitat si m-am întrebat care era cartea cea mai recentă scrisă în franceză, pentru francezi, despre acest subiect. Tot ceea ce se scrisese era vechi, ultima carte data din timpul războiului. Așa că am început o anchetă lungă, iar cartea a apărut într-o colecție foarte populară, dar de mare prestigiu, din Franța, condusă de mari istorici, iubiți de public, care apăreau și la radio și la televizor. Trebuie să spun că această carte a fost primită foarte bine de către public – a fost tipărită aproape imediat, am primit și un premiu din partea Academiei Franceze. Volumul a fost tradus până și în Japonia, iar această primire a hotărât faptul că aveam să continui cariera aceasta, a scrierii biografiilor istorice ale personajelor mitice din istoria europeană.

Scoala de la Annales punea accentul pe probleme de civilizatie, de economie, sociale. Cartile dvs sunt despre personalitati. Ati dorit sa contrabalansati lucrurile, sa umpleti un gol ce aparuse in acei ani?

Da. Mi s-a părut că, cel puțin în Franța, istoria era predată într-o manieră care devenise foarte plictisitoare, pentru că bărbații și femeile nu mai existau în istorie – despre oricare țară ar fi fost vorba. Se preda o istorie inumană și acest lucru mai durează și astăzi, într-o oarecare măsură. Mie îmi place să studiez personajele și biografiile lor, viețile lor. Marxismul pretindea că ființa umană nu există în sine, că există mișcări ample care îi înglobau pe oameni. Eu continui să cred că bărbații și femeile sunt cei ce decid în legătură cu viața lor publică sau privată, cu sănătatea lor, cu ceea ce iubesc. A scrie o biografie este ceva pasionant, bineînțeles, dar înseamnă să trăiești cu acel cineva ani în șir, așa că trebuie să fie un personaj interesant și trebuie să încerci să rămâi cât poți de obiectiv, să nu-i ștergi greșelile, erorile. Mi-a fost întotdeauna greu să mă despart de toate aceste personajele care m-au interesat și să le las să moară. Acum cateva zile s-au împlinit o sută de ani de la moartea împăratului Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei. Am scris o cronică pentru o revistă belgiană. S-a vorbit puțin despre el în Franța, deși este una dintre figurile importante ale Primului Război Mondial,
orice s-ar spune despre acest bărbat, cu toate nefericirile și speranțele sale, un om care a pierdut toate războaiele sale. Eu sunt foarte legat de Europa și de toate țările care fac parte din Europa veritabilă, de civilizațiile și de limbile lor, cu personaje surprinzătoare, uneori caraghioase. Și în România au existat personaje formidabile, precum regina-poetă Carmen Sylva sau regina Maria… Îmi place mult să vorbesc despre o țară prin intermediul unui personaj care a întruchipat-o, iar România este un exemplu formidabil, mai ales că ea s-a născut ca țară datorită Franței, datorită voinței împăratului Napoleon al III-lea, după Războiul din Crimeea, de a uni provinciile Moldova și Valahia. Se știe că a fost complicat, dar știu că românii îi sunt foarte recunoscători lui Napoleon al III-lea care făurea o nouă Europă, incluzând aici și unitatea italiană.

Îi sunteți îndatorat lui Alain Decaux? Este un istoric francez ale carui merite au fost recunoscute mai greu, desi cartile lui se vindeau in tiraje foarte mari.

E foarte complicat. Alain Decaux a fost un om pe care l-am iubit foarte mult. El a făcut parte dintre cei numiți astăzi les passeurs, adică transmițătorii istoriei, împreună cu Andre Castelot și Jean Francois Cap, prin intermediul cărților, dar mai ales al radioului și televiziunii. Ei au reușit prin munca lor, după părerea mea, ceea ce educația națională și ministerul nu făceau bine. Iar dacă emisiunile și cărțile lor au avut așa un succes – și succesorii lor au continuat pe aceeași cale – e pentru că ei au făcut istoria interesantă. Când eram licean la Paris, am avut un profesor de istorie pasionant. Noi eram foarte indisciplinați, făceam multă gălăgie, dar din momentul în care el lua cuvântul, îl ascultam. Și el adora istoria europeană și o povestea foarte, foarte bine. Cu mijloacele de pe vremea aceea. Deci, nu voi uita niciodată că atunci când am publicat cartea despre Ludwig al II-lea al Bavariei, am aflat că Alain Decaux făcuse o emisiune de televiziune despre Ludwig al II-lea al Bavariei și eu am avut îndrăzneala să spun: „Nu poate să facă emisiunea asta fără să vorbească despre cartea mea!” Aveam un extras din carte asupra mea și i-am telefonat, tremurând, dintr-o cabină de telefon și secretara lui mi-a spus: „Domnul Decaux nu are timp”. I-am spus: „Vreți să-i transmiteți că am date noi despre moartea regelui?” Atunci, ea mi-a zis: „Vi-l dau la telefon”. Și el a avut amabilitatea să evoce cartea mea și să-mi ureze bun venit și eu nu am uitat niciodată asta, mai ales că am adus multe lucruri noi pe această temă, pentru francezi – nemții au recunoscut lucrul ăsta, și mulți ani mai târziu. În 2011, i-am cerut lui Alain Decaux, care era un personaj de o însemnătate considerabilă, membru al Academiei Franceze, fusese ministru al Francofoniei, distins cu ordinul Legiunii de Onoare în grad de Mare Cruce, un om foarte popular, dar care atunci era deja foarte bolnav, deci l-am rugat și el a fost cel ce mi-a înmânat Legiunea de Onoare. Acesta a fost un moment pe care nu o să-l uit niciodată. Soția mea și cu mine am fost la înmormântarea lui și pot spune că în ziua morții lui, francezii l-au pierdut pe unul dintre profesorii lor de istorie preferați.

Exista o asemanare intre felul cum scria Alain Decaux si cartile dvs. Si dvs si el sunteti foarte buni porvestitori.

Da, vorbăreți, foarte vorbăreți, este un defect de familie (râde). Dar este un mare compliment. Așadar, biografia este un gen care îmi place mult, un gen foarte exigent, pentru că trebuie să urmărești personajul în permanență – în viața sa privată și publică și în același timp. Mie îmi place să știu tot felul de amanunte, cum era vremea, dacă se întâmpla pe timp de război sau pe timp de pace, unde se aflau, iar Alain Decaux mi-a dat un sfat foarte, foarte important, acela de a nu te lăsa niciodată înghițit de materialele documentare. Cunosc pe cineva în Franța care mi-a spus într-o zi, în legătură cu un subiect anume: „În cartea mea, se află totul”. Și asta este foarte neliniștitor, pentru că e întâi de toate un semn de îngâmfare, nu poți să pui totul într-o carte… e ca și cum ați fost la piață, ați făcut cumpărături și ați cumpărat tot ce exista acolo, dar asta nu înseamnă neapărat că veți mânca și bine de prânz. Deci există selecția, selecția conteaza. E foarte trist să te desparți de un personaj cu care ai trăit în ganduri. Am scris o biografie a împărătesei Sissi, Elisabeth a Austriei, care a fost tradusă și în Ungaria și în Japonia și am petrecut cinci ani cu acest personaj, așa că mi-a fost foarte greu s-o omor, să mă pun în locul asasinului ei. La fel, pentru toate celelalte cărți, cu toate personajele cu care trăiești, fie că îți sunt simpatice, fie că te mânie, trebuie să faci la fel. Este un gen foarte exigent biografia, pentru că reunește mai multe discipline istorice, meteorologia, economia, accidente care n-au nicio legătură intre ele, întâmplarea – și-apoi trebuie să fie scrisă în maniera cea mai potrivită și trebuie uitată documentarea. Nu-mi plac istoriile romanțate –  există maeștri minunați în acest domeniu, cum ar fi Alexandre Dumas în Franța, dar mie îmi place istoria romanescă, adică istoria prezentată ca un roman trăit.

Ati scris saga unor familii, iar mai devreme ati spus ca scrieti despre personaje mitice. Erau acele personaje prizoniere legendei lor?

Este o situație foarte dificilă pentru bărbații și femeile care aparțineau acestor dinastii, pentru că li se cerea mult. În principiu, și bărbații și femeile erau pregătiți, educați, crescuți pentru asta, dar aveau ei să se și ridice la înălțimea sarcinii lor? Ei bine, în România, cu prințul moștenitor Carol, viitorul Carol al II-lea, a fost destul de dificil pentru părinții săi, din cauza relațiilor sale cu femeile, se știe, dacă ne uităm la rolul femeilor, al doamnei Lupescu, al lui Zizi Lambrino și apoi la tot ce se întâmplă, la consecințele politice… Trebuie, dacă vreți, să fim lucizi, aș spune. Regimurile monarhice, fie ele imperii sau regate, sunt, după părerea mea, cu mult mai exigente- în principiu – decât republicile, în ceea ce privește comportamentul personajelor, deoarece familia trebuie să fie exemplară; dacă ea comite o eroare, asta se răsfrânge asupra întregului regim. Vedeți ceea ce s-a întâmplat în Spania? Noul rege, regele actual, Felipe al VI-lea, a trebuit să-și alunge sora din cauza unei povești financiare, deoarece are legătura cu coroana, cu întreaga imagine a unei țări. Găsesc că într-o republică nu regimul în sine este pus în discuție, ci un personaj sau două, sau o instituție, dar într-o monarhie trebuie să fii absolut ireproșabil, altfel lucrurile ies prost și se ajunge la abdicare. S-a întâmplat asta în Anglia…

Ideea acestei saga este aceea a unui foileton, a unei serii și asta mi se pare pasionant. Am scris aceste cărți care au necesitat o documentare foarte amplă, dar fară a pierde firul personajului în mijlocul a tot ceea ce se întâmplă și a tot ceea ce face acesta, bine sau rău. Vă dau un exemplu care este destul de comic. Tatăl mey, Guy des Cars, era foarte legat de un mare biograf francez, acum 40-50 de ani, care se numea Jean Heuriaut și care scria pe atunci o carte care rămâne una de referință, deși s-au mai scris și altele de atunci, despre Talleyrand. Și tata l-a întrebat: „Cum merge, unde ai ajuns cu Talleyrand al tău?” Pentru că lucra la cartea aceea de doi ani. Și el a răspuns: „Merge, șchiopătez”, adică „sunt personajul meu”.

Inainte de a scrie o carte calatoriti in locurile despre care scrieti

Da, am rămas jurnalist. Iar personajele pe care le-am ales au caracteristica de a fi călătorit mult sau de a reprezenta țări diferite. M-am documentat mult, sunt propriul meu trimis special, eu și soția mea călătorim mult și am constatat un lucru, care este propriu jurnalismului: când te duci undeva și cauți ceva, găsești, iar oamenii care rămân într-o bibliotecă greșesc, după părerea mea. Să rămâi în bibliotecă e și mai puțin profitabil în ziua de astăzi când oamenii călătoresc ca să vadă locurile despre care vorbești ca scriitor. Am un exemplu absolut uimitor: pentru biografia reginei Elisabeth a Austriei, a lui Sissi, pe care am scris-o, după cinci ani de căutări peste tot în condiții dificile, în Europa Centrală la vremea aceea, care era încă sub regim comunist. În cele din urmă, pentru a-i evoca moartea — petrecută în 1898, la Geneva—mi-am spus: „Trebuie să mă duc la Geneva”. Și m-am întâlnit cu proprietarul hotelului Beau Rivage, unde a agonizat ea, și i-am spus: „Domnule, bănuiesc că ați fost luat cu asalt, că toată lumea a venit să vă vadă după filmele făcute cu Romy Schneider”, și el m-a privit și mi-a spus: „Nu, n-a venit nimeni la hotelul Beau Rivage”. Am fixat o întâlnire și a doua zi a deschis pentru noi camera de la etajul patru al acestui hotel care mai există și astăzi, unde bunica sa, doamna Fanny Meyer, care îi închisese ochii împărătesei, păstrase multe amintiri, obiecte ale ei: telegrame, depeșe, jurnalul său, pe care-l scrisese ca să-și noteze evenimentele… Călătorisem peste tot în Europa, dar raportul între distanța parcursă acum și recolta pe care am avut-o acolo a fost extraordinar. Și chiar dacă toată lumea a venit într-un loc, trebuie refăcută întotdeauna ancheta. Ca un investigator, aproape ca un polițist, oricum ca un jurnalist. Ce s-a spus, ce s-a făcut. Eu încerc să-mi țin cărțile la curent cu actualitatea atunci când există descoperiri și noi interpretări, ceea ce am făcut pentru Mayerling, dar e nevoie de mari deplasări și trebuie să cunoști o țară, un oraș, pentru ca să înțelegi un personaj.

Viena este orasul dvs preferat…

Da, merg la Viena cu plăcere. Am fost acolo acum o lună, pentru o conferință despre Dunăre, pentru a explica multe lucruri despre Primul Război Mondial. Primul meu director de ziar de la Paris Match mă trimisese să fac un reportaj la Viena în 1967 și avusese un presentiment, îmi spusese: „Mitteleuropa este pentru dumneavoastră”. Înțelesese mai bine și mai repede decât mine că avea să mă intereseze tot ce se întâmpla în această Europă. M-am întors plin de entuziasm de la Viena, unde am asistat la facerea unui film și mă duc acolo de câte ori pot pentru că Viena este una dintre inimile vii ale Europei, este un soi ciudat de inimă pentru mine, pentru că există Viena, București, Budapesta, Praga, toată această Europă Centrală cosmopolită care e fascinantă. Mai putem adăuga și Belgradul și multe altele. Tot ceea ce face ca noi să fim în Europa – această Europă care a dat enorm de multe talente lumii. La Viena revin tot timpul pentru că acolo am trăit niște momente extraordinare. Cel mai important a fost acela de a fi fost singurul jurnalist primit de împărăteasa și regina Zita, ultima regină și împărăteasă a Austro-Ungariei, la data de 10 noiembrie 1982, când ea se întorcea la Viena după 63 de ani de exil.  A fost o întâlnire extraordinară cu această femeie micuță de înălțime, dar o mare doamnă, dintr-o altă lume, ce tocmai fusese primită de către cancelarul socialist al Austriei, Bruno Kreiski, el însuși nepotul unui funcționar al împăratului Franz Joseph. El a fost cel ce își dăduse acordul atunci ca ea să se întoarcă, datorită intervenției Regelui Spaniei, Juan Carlos, deci ea intrase în țară cu un pașaport diplomatic. A fost aplaudată în catedrala din Viena. Am participat apoi la o mică masă împreună cu familia de Habsburg reunită la parterul castelului Waldstein. Și în acea zi murise Leonid Brejnev, iar ea mi-a spus: „Europa își va regăsi sufletul”. Și asta este ceva extrordinar, faptul că s-a întors la Viena chiar în ziua morții lui Leonid Brejnev. Mulți oameni credeau că ea a murit, dar apoi apărând pe prima pagină a tuturor ziarelor a eclipsat știrea morții lui Brejnev. Este impresionant, pentru că era vorba de o lume de dinainte de două catastrofe, de dinainte de două războaie mondiale. Eu nu știam atunci că ea o cunoscuse pe bunica mea, cu care se retrăsese în Franța în timpul unui sejur, în anii ’30.

Comanda cartiile lui Jean de Cars de pe GiftBooks.ro cu AUTOGRAFUL autorului

Citeste intreg interviul si comenteaza pe Contributors.ro
























Jurnal din Israel

FOTOGALERIE Israel pe repede inainte: kit de informatii pentru o calatorie reusita

De la nord la sud, Israelul are putin peste 400 de kilometri, iar de la est la vest, putin peste 100. E printre putinele tari ale lumii in care, in aceeasi zi, poti face si baie in mare si ski la munte. E taramul miracolelor si al sperantelor, tara sfanta a pelerinilor, teritoriu complet liber si dezinhibat pentru hedonistii de pretutindeni. Ca vrei sa te regasesti spiritual sau ca vrei sa gasesti energia unor petreceri fantastice, mergi in Israel. O sa capeti ce cauti si, uneori, chiar mai mult decat atat.

571 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică