Daca pentru multi dintre mureseni, numele satului Abus este total necunoscut, cinematografia franceza a hotarat ca acest sat este locatia ideala pentru turnarea unui film documentar care sa oglindeasca viata la tara, intr-o Romanie a contrastelor.

Povestea spusa de cineasti, limitata la vanzoleala zilnica din jurul crasmei, un loc dovedit a fi un adevarat catalizator al satului, va fi difuzata anul viitor pe posturile de televiziune. Cealalta poveste, a oamenilor deveniti peste noapte actori, a oamenilor pentru care fiecare zi este o provocare mai ceva decat in filme, v-o destainuim noi.

La orele diminetii, cei mai curajosi dintre abuseni se aventurau zgribuliti pe trotuarele inghetate spre destinatii doar de ei stiute. Frigul de afara era pentru unii dintre ei un bun prilej de a se incalzi la un pahar de "jinars" in Barul deschis pe o latura a castelului baronului Apord.

I-am urmat indeaproape si bine am facut, pentru ca in locul acesta, unde inimile se incalzesc si limbile se dezleaga, barierele dintre oameni dispar si povestile triste sau vesele sunt spuse sincer. In usa barului m-a intampinat un localnic, Bartos Geza, omul care pe parcursul zilei mi-a fost un bun ghid in descifrarea "cazului Abus".

El in sine este un caz. La 53 de ani locuieste singur, pentru ca de douazeci de ani, de cand a divortat, nu a mai avut puterea sa se recasatoreasca. Si poate este singurul om din Romania care plateste pensie alimentara, trasa direct din salariu, cu toate ca fiica lui, Annamaria, are acum 26 de ani.

"Uitati, platesc 70.000 de lei lunar. Desi salariul meu nu este foarte mare si banii astia mi-ar prinde bine, astept sa vad cand vor considera cei care fac salariile ca am platit destul. Curiozitati de om singur… Singuratatea m-a facut sa vad cu alti ochi viata.

Am invatat sa gatesc, sa spal sa fac ordine. Ma gospodaresc singur si pentru ca stiu ce inseamna singuratatea incerc atat cat pot sa ii ajut pe cei care sunt mai singuri decat mine. O sa vedeti ca singuratatea poate fi de mai multe feluri…"

Actorii singuri

Locul ales de producatorii francezi ai peliculei a fost castelul Baronului Apord, locul unde de zeci de ani functiona magazinul satesc, Scoala si Caminul Cultural. In vara, cand s-au perfectat termenii contractului de inchiriere, francezii au platit Primariei din Mica 10 milioane de lei, contravaloarea inchirierii castelului pentru o zi de filmare.

Intre timp, statul roman a retrocedat castelul descendentilor baronului, asa ca in timpul filmarilor a avut loc o "scena" cumva parca rupta din cotidianul romanesc.

Mostenitorii au aparut din senin, au intrerupt filmarile si au amenintat ca daca nu vor primi patru milioane de lei nu vor mai permite continuarea filmuletului, pentru ca "vremurile in care familia Apord facea acte de caritate a apus". Pana cand s-a facut plata, echipa nici nu a rasuflat de emotie.

E si normal, avand in vedere ca interpretii erau 10 abuseni, doi muzicanti si un copil din Sfantu Gheorghe. "In film francezii descriu viata satului. Ce se intampla in crasma satului pe parcursul unei zile.

Toti actorii trebuiau sa fie imbracati cat mai murdar si mai jerpelit, asa cum stau in grajd, asa cum merg la laptarie. O copie fidela a barului s-a realizat in sala caminului cultural si de dimineata pana seara s-a filmat. Fiecare abusan care a jucat in film a primit 250.000 de lei, plus zama de fasole.

Asta au vrut francezii sa facem de mancare si Bodi Edit a gatit o oala de 20 de kg. Am mancat toti, inclusiv ei. Nu stim exact de ce oamenii trebuiau sa fie asa murdari. Nici unul nu s-a intrebat.

Intr-un sat ca al nostru unde saracia si raul is mai dese decat bunele, banii au contat…", ne-a spus Szabo Tunde, femeia care este barmanita si in film si in viata reala.

Daca nimeni nu s-a intrebat de ce oamenii trebuie sa fie jegosi si daca nici cei de la primarie nu au fost curiosi sa se informeze despre subiectul filmarilor, s-ar putea ca peste ceva timp sa vedem pe posturile de televiziune filmulete despre romanii mizerabili, care traiesc la limita igienei si a inanitiei, despre romani betivi degenerati. Nu ar fi pentru prima data, dar parca in loc de asa prieteni…mai buna e singuratatea.

Singur impotriva tuturor

Bogdan Bombonel Manoila Dumitru are o familie mare. Sotie, patru copii, dintre care o fata, Maria Rita, are si ea "aproape trei . Va naste peste cateva luni al treilea copil.

"Dar noi suntem suparati pe primar pentru ca nu este posibil, ca el in decurs de un an de cand este primar sa isi cumpere trei case si noi intr-o viata sa nu ne putem face una. Spune ca banii de case i-a castigat fiul sau, la munca in Ungaria si ca sunt ale fiului.

Uite, nepoata mea Ancuta Mursa a fost la munca in Germania trei luni sinu-si poate cumpara nici o masina. Sa ne spuna si noua baiatul primarului cum a facut", si-a varsat el oful. "Noi suntem tigani. Ajutor social primim o data la sase luni, cate 500.000 de lei.

Am sapat 15 metri de sant pentru munca in folosul comunitatii si nu-mi recunoaste munca. Trebuie sa lucru dublu pentru drepturile mele. Sa va spuna cei din sat, ca daca nu faceam eu santul, ploile din vara asta ar fi inundat casele oamenilor.

Degeaba suntem tigani, ca suntem oameni muncitori si cinstiti. Necinstea sta pe la masa primarului. Rita, fata mea, si-a depus actele de un an la primarie pentru alocatia suplimentara pentru al doilea copil si inca nu a primit nici un ban. Nu am primit nici bani de lemne.

In campania electorala tiganii din Deaj si din Haranglad au "fost cinstiti" de primar si l-au ales.

L-au ales si maghiarii numai de aia ca sa fie primar ungur. Si acuma le pare rau, ca din toate promisiunile pe care le-a facut nu s-a tinut de niciuna. Bea si nu face nimic", ne-a insirat Bombonel problemele lui, ale familiei lui, si ale comunitatii.

In timp ce ghidul meu, Bartos Geza, ma grabea catre o alta destinatie, lumea din bar se solidariza cu Bombonel. Si nu mai erau singuri.

Tanti Maria

Suflet pustiit de necazurile pe care destinul le-a pus gramada pe sufletul ei, tanti Maria Hancu este femeia pentru care singuratatea a devenit nedorit tovaras. "Nu" este termenul care a insotit-o in viata.

Nu a fost casatorita din cauza ca la varsta de trei ani a avut o pareza si a ramas cu o vesnica grimasa pe fata. Nu are pe nimeni pe langa ea de aproape 40 de ani, de cand parintii i-au murit. Nu stie ce s-a intamplat cu ea atunci cand a cazut si si-a rupt soldul si umarul. Nu are carjele ei, ci imprumuta de pe la cate un vecin. Nu are bani sa-si cumpere carje. Nici medicamente. Nu are si nu a avut niciodata nici macar un aparat de radio.

Si isi doreste cu disperare unul."Singuratatea doare. Nu pot dormi, nu pot manca. Numa ma doare sufletul. Mai am noroc cu vecinul Geza, ca imi aduce apa si ma intreaba de sanatate.

Alta vecina buna, Anus, imi mai da cate ceva de mancare si ma mai duceam la ea sa ma uit la televizor la cate un film. Acuma nu mai pot merge. Nimeni nu vorbeste pe langa mine. Imi doresc de ani de zile un radio ca poate imi mai trece de urat, dar nu pot.

Am 78 de ani, si nu pot sa imi cumpar un medicament pentru durere, ca ma dor umerii de la carje si soldurile de la proteza de sold, si inima. Dar nu le mai bag in seama. Plang si nu ma vede si nu ma aude nimeni. Pensia mea de CAP de 700.000 de lei pe luna nu-mi ajunge de gaz si de lumina.

Dupa ce le platesc, nu mai am pe ce sa-mi iau paine doua saptamani. Azi am mancat de dimineata o cana de ceai, ultima felie de paine prajita cu putina unsoare. La amiaza mamaliguta cu fasole si un ou. Am 15 gainute pe care le grijesc ca pe ochii din cap, dar acuma nu se mai oua nici una.

Si nici pensia nu a venit. Nici nu mai stiu cand mi-am cumparat ultima data ceva. Basmaua asta mi-a dat-o o nepoata. N-am vrut s-o iau ca e rosie, dar ii calda si buna la iarna. Pantofii ii am de la un alt neam.

Da aud ca la noi in sat, o sama de oameni traiesc mai bine si o sama ii vai de capul nostru", ne spune tanti Maria Hancu, povestea vietii ei. O poveste pe cat de sfasietoare pe atat de adevarata, trista, zbuciumata, singura.

Cand Maria Hancu ne spunea ca de multa vreme nu au mai venit doi oameni deodata la ea in casa, a aparut si al treilea. Postasul cu mult asteptata pensie…

Singuratatea alergatorului…

Factorul postal al satului, Dezsi Marton, a pus pe masa talonul de pensie si 730.000 de lei, numarati atent sub ochii rabdatori si parca mai luminosi ai Mariei Hancu. Apoi a vrut sa plece, pentru ca are de parcurs zilnic intre 15 si 20 de km. 250 de pensionari il asteapta nerabdatori.

"Cea mai mare pensie este de 5.100.000 si e a unei foste profesoare. Cea mai mica pensie o aduc aici, la tanti Maria… Jumatate din ele sunt de trei milioane si jumate de unu sau doua milioane. Am de mers in Paucioara, Subpadure, Abus si o particica din Ganesti.

Dar drumul asta zilnic il consider un bun antrenament", ne-a spus grabitul postas. Si satul si-a mai dezvaluit un mister.

Dezsi Marton, omul cu pensia, este multiplu campion national la mars fortat pe distanta de 14 Km." La editia din 2000 a Balcaniadei am fost in lotul Romaniei si am concurat impotriva grecilor si a turcilor. Concurenta a fost neloiala pentru ca ei erau profesionisti, proaspat intorsi de la Olimpiada din Sydney.

Totusi cu echipa am luat locul I la Balcaniada. Acum am inceput din nou antrenanetul pentru ca vreau sa mai concurez o data. Dar trebuie sa alerg tarziu, noaptea, cand nu ma vad vecinii.

S-a luat unul dupa mine cand m-a vazut fugind si m-a intrebat daca s-a intamplat ceva acasa cu sotia sau copiii de fug asa de tare…' ni s-a destainuit campionul Marton, omul pentru care munca se constituie si intr-un bun antrenament.

Singuratati paralele

Eugenia Moldovan s-a mutat in Abus in 2001, dupa ce sotul ei a murit intr-un tragic accident de masina. Si-a adus copiii cu ea pentru a nu fi singura.

Dar este mai singura si mai trista ca niciodata…Atat de singura incat din cauza ca nu a vut bani sa-si plateasca cotizatia anuala la biserica, preotul ortodox nu a venit cu botezul.

Una dintre interpretele filmului francez, tanti Livia, a devenit si 0mai singura dupa ce agitatia acelei zile nemaiintalnite s-a sfarsit. A fost ca implinirea falsa a unei dorinte de comunicare. Golul ramas e prea mare. Ghidul meu prin satul destinelor zbuciumate, Marton Geza, este optimist. Stie ca oamenii se mai pot ajuta intre ei.

Si cumva reuseste sa comunice asta celorlalti. Poate, candva, satul oamenilor singuri se va revigora. Poate cele patru biserici, toate monumente istorice ale satului dintre dealuri, unde linistea oamenilor doare, vor fi din nou liantul intre ei si ranile se vor vindeca.