Una dintre figurile proeminente ale lumii artistice clujene implineste 60 de ani / Pe Cornel Udrea il poti gasi indeobste la Radio Cluj, acolo unde a pasit pentru prima oara in 1968, in calitate de colaborator, pentru ca in 1970, in august, sa fie angajat la aceasta institutie.

A facut o pauza, ca si toti colegii sai, incepind din cumplita iarna a lui 1985, mai rece in sufletele angajatilor de la Radio decit afara, fiindca si Studioul de Radio Cluj a fost trimis in derizoriul tragic al desfiintarii.

La inceput a fost zimbetul

Ovidiu Blag: Ce amintiri neplacute aveti din acea perioada?

Cornel Udrea: Hai sa le spunem amanunte, fiindca, pina la urma acestea formeaza mozaicul vietii, mii de lucruri marunte care asezate cum trebuie si mai ales cind trebuie pot sa dea o dimensiune unei existente. In 12 ianuarie 1980, fara nici o motivare, si Studioul de Radio Cluj a amutit pentru aproape cinci ani.

Ne-am raspindit ca potirnichile, fiecare unde a primit sau a gasit un servici, aproape de pregatirea sa, luindu-si viata de la un inceput destul de precar. Eu am ajuns director de club la CUG (unde nu exista club, in schimb secretarul de partid si-a confectionat o pata rosie pe care o purta la orice intilnire cu mine si pina la urma am cedat si am plecat din lac in baraj).

La intreprinderea cinematografica a judetului Cluj am fost ditamai administratorul de cinematografe si pot sa ma mindresc cu faptul ca pe tuicile mele, pe diverse alte seductii am reusit - in pofida opiniilor cenusii - sa infiintez cinemateca la ,,Arta".

Apoi am zburat la Casa Municipala de Cultura unde m-a prins si revolutia, iar in 22 decembrie, pe la ora prinzului, m-am intors ,,Acasa", de buna voie si nesilit de nimeni, adica la Radio Cluj, unde lucrez si acum...

O.B: De umblat ati umblat mult...

C.U: Asa sint eu, mereu tanar si extrem de nelinistit in ceea ce priveste starile prin care trec si ma petrec. In medie, annual, vre-o suta de zile in teritoriu, in interes de serviciu, pe la festivaluri, premiere, lucru ce reprezinta o extraordinara posibilitate de a cunoaste oamenii, de a-i regasi pe unii sau pe altii schimbati in bine sau in rau, ceea ce spun si ei despre mine.

Si daca nu spun, o simt si o inteleg absolut omeneste, la paritate. Am vazut si cele strainataturi, nu foarte multe, dar indeajuns de semnificative daca ne gindim doar la Danemarca si Suedia, doua tari absolut plictisitoare, si stiu ce spun cind zic aceasta. Mai incolo am sa iti dau amanunte, sa nu ma mai privesti atit de rotund si consistent.

Nu se stie ce e, prozator sau dramaturg

O.B: Cine are cistig de cauza acum: prozatorul sau dramaturgul?

C.U: Cei doi nu se afla in competitie, mai vine si poetul amator sa le mingiie fruntile infierbintate epico-dramatice, dar cistig de cauza are cititorul, spectatorul, in masura in care se regaseste, ori se identifica in ceea ce propun prin cartile mele.

O.B: Cam cite ar fi?

C.U: Ce anume?

O.B: Carti...

C.U: Pai, ar fi vreo 30 de spectacole de teatru, teatru de revista, musicaluri, cat despre carti inca nu e cazul sa le numar, fiindca ma simt foarte bine si nu trebuie sa-mi vinturi lopata aia cu pamint prin fata ochilor, pentru ca ma stiu si eu la metafore, ca de o pilda, valiza cu bani care este numai o metafora si n-are nici o legatura cu realitatea politico-economica.

A luat spaga

O.B: Ati fost vreodata mituit?

C.U: Da, recunosc am fost mituit de citeva ori, adica m-am identificat cu niste mituri pe care le consider exemplare lectii de viata, un fel de fabule rasucite in care morala se afla in capul poeziei, aruncind-o pe aceasta in inutilul exercitiului versificat.

De la inceput stim cine este boul si cine vitelul, corbul si cascavalul, asa ca nu mai trebuie sa umblam la figuri de stil ca sa fim convinsi cu otelul certitudinii ca boul ramine bou indiferent de incercarile sale carnavalesti de deghizare, de travesti social.

O.B: Ce alt oras v-ar placea?

C.U: Orice oras locuit... In urma cu vreo patruzeci de ani visam sa ajung prin America, prea multe nu stiam, ce mai vazusem pe la film, dar n-a fost de ajuns sa calc apa pana in State.

Acum, pe bune, mi-as dori pe panta asta inclinata care duce la batrinetea inteleapta si sanatoasa, vegheat de medicul meu personal pe care-L cheama Dumnezeu, sa am o coliba din lemn, mai precis o ditamai coliba, in care sa-mi fac eu focul si sa povestesc cu amintirile, in vreme ce pe geam se uita Mos Craciun. Crezi ca ar trebui sa ma caut?

O.B: Nu-mi permit sa va propun asa ceva, dar sint convins ca ati avut destule discutii cu dumneavoastra insiva.

C.U: Oho, si ce mai discutii, in citeva dati m-am si luat la bataie cu mine insumi si nu mica mi-a fost mirarea ca folosesc niste figuri noi, pe care nu le cunosteam. Fiecare om trebuie sa-si poarte blestemul oglinzii cu sine si sa aibe curajul sa recunoasca schimbarile, sa incerce sa inoate, nu sa-si cirpeasca barca vietii.

Cu asta nu ajungi prea departe, e drept nici inotind nu ai prea multe sanse, dar lasi macar loc semenilor de pe uscat sa-ti admire stilul!

Omul e mare patriot, ce mai incolo si incoace

O.B: Pe cine iubiti dumneavoastra cel mai mult?

C.U: Eu iubesc cel mai mult pe tara mea si pe liderul de sindicat care lupta sa fiu indexat, trimis in concediu in locuri de alea cu un singur anotimp si gagici de ciocolata fara alune. De asemenea, o iubesc pe mama si amintirile despre viitor.

Iar te uiti rotund si important la mine, de parca as fi un baschetbalist, sau o handbalista despre care nu stii ce sa transmiti in direct, pentru ca joaca, dar nu se vede, si cind se vede e pauza...

O.B: Unde incepe umorul, unde se termina plinsul?

C.U: Nu mi-a placut niciodata risul gros, anatomic, am apreciat omul care stie sa zimbeasca, adica sa-si fie complice, intr-un joc de spirit, prin care-ti da de inteles ca el stie ca tu stii ca el stie. Astfel se face o separatie foarte clara intre literatura-manea si pagina de proza-romanta, unde se imbina si risul si plinsul, ca o definitie corecta a vietii si a intimplarilor ei.

In ultima vreme am inceput sa lucrez la ceea ce se numeste arta pentru arta (hulita, batjocorita) adica scriu de dragul oamenilor si a dreptului lor la zimbet.

In 1979, cind mi-a aparut ,,Obiceiuri de nunta la cangurii schiopi" literatura umoristica din Romania era feuda citorva (Dumnezeu sa-i aiba in paza) si cartea mea i-a luat prin surprindere, i-a enervat, iar critica de specialitate a tacut vitejeste, probabil la cererea celor care nu concepeau ca ar mai fi cineva inafara lor care sa scrie literatura umoristica.

Am fost pe deplin razbunat de catre mii si mii de cititori, de aici si din strainatate, cartea a circulat si xeroxata, s-a citit din ea prin cele strainataturi, ceea ce pentru mine a insemnat foarte mult, daca nu chiar totul.

Citeodata as vrea sa strig: oameni buni, eu am mai scris si altceva! Acel altceva a aparut insa dupa '89, in tiraje mici, cit mi-a permis buzunarul si foarte rar am trecut muntii spre est si sud cu cartile mele - poate pe la festivaluri sa mai fi dus cite ceva - si cred ca in literatura umoristica romaneasca am avut si mai am ceva de spus.

Umorist de factura cam trista

O.B: De ce scrieti un teatru cam trist?

C.U: Plec la drum cu cele mai bune intentii si nu stiu cum se face ca in piesele mele risul se rusineaza si se retrage in arlechin... Piesele mele sint pleonastice, demonstreaza ceea ce era demonstrat, arata ceea ce se vede si totusi oamenii doresc sa li se vorbeasca despre ei in alt fel, prin teatru, prin insufletirea dialogului de catre actori.

O.B: Traducatorii...

C.U: A... astia se prind cu miinile de cap, cind e vorba sa-mi traduca prozele sau teatrul. Sint acolo niste lucruri imposibil de echivalat, de calchiat, si pe de o parte, treaba asta ma bucura, dar ma si intristeaza. Traducerile ce s-au facut din scrierile mele cad pe subiect, pe esenta si pe idee, poate uneori culorile nu sint atit de vii ca in romaneste.

Cica n-are destui prieteni

O.B: Ce va doriti de ziua dumneavoastra de nastere?

C.U: As vrea ca in rezervatia cu prieteni sa mai vina si altii, pentru a supravietui impreuna in numele prieteniei si al puterii de a ne privi fata in fata, ochi in ochi, fara ca umbrele noastre sa se miste speriate, ori sa ne intoarca spatele.

Am 60 de ani, dar nu cred ca s-a schimbat ceva, am verificat in oglinda, am deschis fereastra spre suflet si inauntru totul era ca si ieri, ca alaltaieri, ca in prima zi.

O.B: Ce lucru ati lua de la capat, ca si cind n-ar fi existat?

C.U: Mda... ar fi citeva, dar supa reincalzita nu mai are acelasi gust. Sint lucruri care odata consumate, ori duse numai pina la jumatate, trebuie lasate asa, indiferent daca le asezam intr-o zona a esecului, a neimplinirii.

Nu e bine sa trezesti din somn omul strain, nu stii cum reactioneaza, de asemenea nu tu iti alegi visele si de aceea trebuie sa te impaci citeodata cu ideea ca ce a fost facut ramine asa cum am stabilit.

In scriere, in literatura iti poti pune personajele, ca o dovada de control asupra orgoliului si a destinului, ca efemerida, ca metafora, sa dea timpul inapoi si chiar sa se bata cu morile de vint, imprastiind cadavrele morarilor pe pajistea epica. Tu insa, ca fiinta ginditoare si gindita, nu iti poti permite sa te joci de-a vremea cu timpul.

Exista o pudoare, un respect fata de vesnicie si de regulile sale. Regula jocului se cere respectata si stiu ca lui Dumnezeu ii sint placuti profesionistii vietii si nu masluitorii ei.

O.B: Unde v-ati aseza insula aia, despre care vorbeati, ca se poate sa existe si s-o locuiti?

C.U: Ea exista si e locuita, dar n-o vezi dumneata: este in sufletul meu si te asigur ca s-au facut destule incercari de ocupare a ei, o sumedenie de Vineri si de travestiti in Vineri, au dorit sa ma cotropeasca, dar nu le-a mers, fiindca m-am scufundat foarte repede, ori pur si simplu insula a calatorit, a pierit in zare, s-a dus la mama dracului, unde n-o mai ajunge nici un alt calator posesiv. Trebuie sa am grija foarte mare de cei din jurul meu, de cei dragi, de prieteni indeobste, pentru ca o sa am nevoie de ei, chiar am nevoie de ajutorul lor si nu le cer decit sa existe si sa-si pastreze bucuria de a ne vedea sau revedea.

N-a stiut sa stea drepti

O.B: Exista concurenta in literatura umoristica? In poezie de pilda batalia e mare de tot, ca si productia de versuri, tiparite sau nu in volum.

C.U: Scriitorul de umor este un singuratic, nu poate fi sindicalizat, asociat. In urma cu niste ani, Valentin Silvestru - sa-l odihneasca Dumnezeu - infiintase Asociatia Umoristilor din Romania (AUR) unde se reproduceau scriitorii de umor, pe baza de tabel, cronometraje si alte celea. De competitie nu putea fi vorba.

Eu ii datorez foarte mult lui Valentin Silvestru, dar atunci cind a incercat sa ma vire in pluton, am "dezertat", la fel si de la festivalurile pe care, chiar daca le-a nasit, le-a pastrat in niste formule invechite, indiferente la cerintele noilor generatii de artisti si de spectatori, deopotriva. Sindicalizarea scriitorilor de umor, a prozatorilor in speta, este grea, aproape imposibila.

Cu epigramistii este altceva, ei au uniunea lor de creatie, condusa de reputatul George Corbu. Genul solicita competitia, duelul, de aceea avem epigramisti de foarte mare valoare si aici la Cluj, unde se desfasoara anual cel mai puternic festival de epigrama din Romania si din Europa.

Nu am cunostiinta ca vreo alta tara sa aiba 1000 de epigramisti!!! Concurenta de care aminteai in intrebare exista si ne-o fac politicienii, cu umorul lor spontan si inimitabil, nascut adesea din lipsa de exercitiu cultural, de prezenta de spirit. Citeodata ii invidiez pentru spontaneele absolut memorabile, in fata carora Giga se poate retrage complexat.

E bine ca politicienii nu se gindesc sa se publice in carti de umor, dar contemporaneitatea are grija sa le consemneze perlele de gindire si de exprimare.

O.B: Ati inceput o lucrare mare de tot, o antologie cu pretentii exhaustive.

C.U: Haida-de! Sunt gata primele trei volume din antologia prozei umoristice romanesti contemporane: Destainuirile Fazanului Rudolf, Domnisoara Aviara, Magarul troian, toate aparute la Editura ,,Grinta", dar au existat si recidive pe care am sa le contabilizez la momentul potrivit, la aceasta intentie a mea de a prezenta pe prozatorii, si nu numai pe ei, care formeaza panorama (spre deosebire de panarama umorului politic) ludicului epic romanesc. Urmeaza cei de peste Prut, cei din Voivodina, diasporenii, disparutii, copii scriitori de umor - exista, si unii sunt grozavi! - in total ar fi inca douasprezece volume, sanatosi sa fim!

O.B: Radioul, ei bine radioul, face parte din viata dumneavoastra...

C.U: Gresit! Radioul clujean, Radio Cluj este chiar viata mea: ,,m-am nascut" acolo, in 1969 si de atunci - cu o pauza nemernica, impusa - gandurile cele mai frumoase, priceperea dobindita se regasesc in emisiunile, spectacolele pe care le realizez.

Aici, la Radio Cluj, am invatat sa traiesc responsabil si sa consider pe fiecare ascultator, o abstractie cu glas, in fond, un prieten si un om pe care te poti sprijini, pentru a afla ce se intimpla in lume, ce doreste lumea, pentru ce suspina sau zimbeste. Sunt peste 37 de ani de radio, dar traiesc senzatia ca miine voi veni pentru prima oara la servici.

Nu este o smecherie, o vorba spusa asa, la rasuceala. Este adevarul in forma sa traita.

I-ar da oricind un autograf Angelinei Jolie

As fi vrut eu sa pun mina pe Anghelina Gioli, dar nu s-a putut, ea era ocupata cu niste filmari, ii dadea tircoale Pittuletu', iar eu aveam delegatia numai pentru trei zile si nu mi-am permis sa mai stau. Lucrurile s-au complicat spre binele ei si al meu, m-am intors in tara (in tara visurilor mele) si aici mi-am regasit si dezordinea si linistea ordonata a impacarii cu destinul.

Vorbesc asa de frumos, dar sper ca intr-o zi Anghelina sa-mi solicite un autograf si stau pe ginduri daca am sa i-l dau sau nu...

Oamenii trebuie lasati sa viseze, daca vor insula, lasa-i sa-si faca o insula si sa practice robincrusoismul, daca vrea el sa sadeasca un trandafir pe Himalaya, spune-i ca e bine ce vrea sa faca, sau daca-ti cere garajul ca sa tie elefant in el, spune-i ca ai sa i-l dai. Libertatea si-o asuma doar cei cu aripi, nu poti sa zbori cu coarnele...