Anul acesta, ortodocsii, protestantii si catolicii serbeaza Pastele impreuna. Este o coincidenta fericita, pentru ca ortodocsii calculeaza cea mai importanta sarbatoare a crestinatatii dupa calendarul iulian, iar catolicii si protestantii, dupa calendarul gregorian.

In scrisorile lor pastorale de Paste, insa, ierarhii catolici si ortodocsi din Transilvania abordeaza cam aceleasi teme. De pilda, tema presupuselor documentare pe tema familiei lui Isus Christos. Iata textele semnate de arhiepiscopul major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Preafericitul Lucian Muresan, si de mitropolitul ortodox al Clujului, Albei, Crisanei si Maremuresului, Bartolomeu Anania

Pastorala Preafericitului Lucian Muresan

Preacucernici frati preoti,

Preacuviosi parinti calugari,

Preacuvioase maici,

Iubiti fii sufletesti,

Drumul Postului Mare, pe care l-am parcurs si-n acest an, ne-a oferit posibilitatea de a aprofunda misterul rascumpararii noastre, in popasurile sarbatoresti pe care Sfanta Biserica le-a rostuit, pentru un real si cu folos urcus spiritual.

Daca am reactualizat drumul lui Isus spre patima, moarte si inviere, inseamna ca am devenit mai constienti de faptul ca drumul vietii noastre nu poate fi nici drumul egoismului, nici cel al independentei nesocotite, nici al libertatii gresit intelese, ci drumul cu Isus, drum care duce sigur la pace, bucurie, liniste si viata vesnica in fericire.

Citind, recitind si meditand Evangheliile observam ca ele sfarsesc cu Invierea lui Isus Domnul. Mai exact, ele nu descriu evenimentul insusi al Invierii, cat mai ales ofera marturii despre acesta: femeile purtatoare de mir, venind foarte de dimineata la mormant, gasesc piatra rasturnata de pe mormant, iar mormantul era gol; vad ingeri stralucitori care spun ca El este viu; merg si spun apostolilor care, precum femeile, constata ca trupul lui Isus nu se mai afla in mormant; in nelinistea si framantarea lor, Isus inviat li se arata, oferindu-le bucuria si pacea, oferindu-le Euharistia.

Invierea lui Isus inaugureaza o lume noua, lume in care nu mai functioneaza legile pamantene limitate si imperfecte, ci legile Imparatiei vesnice, legi pe care numai cel credincios, numai cel ce crede le accepta, le aplica si depune marturie inca din viata aceasta, lasandu-se intalnit si intalnind pe Isus Cel inviat in Tainele Bisericii, asa precum cei doi ucenici, in drumul lor spre Emaus, il intalnesc si-L recunosc pe Isus Cel inviat „la frangerea painii” (cf Lc 24,30).

"Cred”, "cel ce crede”, "credinta”, "cel credincios” sunt cuvinte fara de care nu putem vorbi si accepta minunea Invierii lui Isus, decum minunea invierii noastre! Catehismul Bisericii Catolice, inainte de a expune credinta Bisericii asa cum este marturisita in Simbolul credintei, sau asa cum este celebrata in liturgie si traita in practicarea poruncilor, pune intrebarea: Ce inseamna "a crede”; ce este "credinta”?

Si raspunde: „Credinta este raspunsul omului dat lui Dumnezeu Care i se reveleaza si i se daruieste, aducand in acelasi timp un belsug de lumina omului aflat in cautarea sensului ultim al vietii sale” (par 26).

Isus, prin Inviere, ni se reveleaza ca fiind biruitorul pacatului, al mortii si al iadului, Unul din Treime, pe care limitele lumii, ale spatiului si ale timpului, nu-L mai pot tine! Isus, prin Inviere, se daruieste omului in Taina Cuvantului Sau si a Euharistiei, celebrata si permanentizata de Biserica, pentru ca tot cel ce-L cauta sa-L gaseasca si sa beneficieze de tot ceea ce El a promis.

Acest Isus inviat si glorificat cere raspunsul credintei noastre, asa cum a cerut raspunsul femeilor care au mers foarte de dimineata la mormant, sau raspunsul apostolilor Petru si Ioan, sau al celor doi ucenici in drum spre Emaus, sau raspunsul Bisericii in cele doua milenii de confruntare cu ideologiile babilonice ziditoare de minciuna si de moarte: "A inviat cu adevarat si s-a aratat!” (Lc 24,34).

Credinta noastra nu are de a face numai cu cele ale vesniciei, numai cu cele ce sunt dincolo de lumea noastra; credinta noastra are de a face si cu cele ce sunt in lumea noastra, in istoria noastra.

Daca Dumnezeu s-a intrupat si a locuit printre noi (cf In 1,14), daca s-a facut asemenea noua afara de pacat, daca s-a apropiat atat de mult de oameni incat acestia L-au putut omori, punandu-i trupul intr-un mormant, inseamna ca raspunsul credintei la minunea Invierii pare a fi mult mai greu de dat.

Daca avem in vedere starea apostolilor, a femeilor purtatoare de mir, dupa ce Isus a fost batjocorit, chinuit, rastignit, mort pe cruce si pus in mormant, atunci ne dam mai bine seama de ce Isus se arata acestora, si nu numai, inviat din morti biruitor si stralucitor. Iar starea lor este si starea oamenilor de astazi!

"Cine ne va pravali piatra de pe usa mormantului?” se intrebau femeile in dimineata Invierii. "Dar, ridicandu-si ochii, au vazut ca piatra, care era foarte mare, a fost rasturnata” (Mc 16,3-4). Cine mai poate inlatura povara nelegiuirilor, a intunecimilor, a ignorantei si a necredintei care s-a instalat in lume precum o piatra mare?

Cine? Aici este asteptat raspunsul credintei. Piatra a fost rasturnata de atotputernicia Celui pe care nu-L putea tine mormantul si moartea. Atunci, daca noi, crestini fiind, am contribuit la punerea pietrei mari a relelor si a necredintei pe usa mormantului Celui care omora moartea, atunci, tot noi, crestini de convingeri fiind, trebuie sa contribuim cu forta iubirii la a nu impiedica cu nimic pe Cel Atotputernic sa rastoarne piatra.

Aceasta este marea provocare pentru crestinism! Acesta este raspunsul credintei! Nu mai avem nici un drept in a mai amana intalnirea cu Isus Cel inviat. Nu mai avem nici un drept in a-L opri, prin nelegiuire si neincredere, in a restaura toate si a le face noi.

Acum "sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Cristos stralucind cu neapropiata lumina a Invierii, si, cantandu-i cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: Bucurati-va!” (Cant 1,2). Sa mai punem la indoiala faptul ca Invierea lui Isus nu ar fi un fapt real?

Sunt foarte multi cei care pun la indoiala acest adevar, incercand sa strecoare, sub masca unor "talentati” romancieri, dramaturgi, cercetatori sau arheologi, ispitele indoielilor. Pacat!

Ei se aseamana cu cei care, in dimineata acelei prime zile a saptamanii, adica a treia zi de la moartea pe cruce, au mers la Pilat, zicandu-i: "Domnule, ne-am adus aminte ca amagitorul acela a zis, inca fiind viu: Dupa trei zile ma voi scula! Porunceste dar sa se intareasca mormantul cu paza pana a treia zi, ca nu cumva venind ucenicii Lui sa-L fure si sa spuna poporului ca a inviat din morti.

Si va fi ratacirea cea de pe urma mai rea decat cea dintai” (Mt 27,62-64). Sfantul Ioan Gura de Aur, in Omilia 89-a la Evanghelia dupa Matei, spune: "Totdeauna inselaciunea se prinde in propriile ei lanturi si fara sa vrea da mana de ajutor adevarului.

Uita-te! Trebuia sa se creada ca Cristos a murit, ca a fost ingropat si ca a inviat. Si despre toate acestea dusmanii Lui ne fac dovada. Uita-te ca insesi cuvintele lor ne dau marturie de toate acestea. Ei spun: Ne-am adus aminte ca amagitorul acela inca fiind viu; deci a murit; Dupa trei zile Ma voi scula. Porunceste, dar, sa se intareasca mormantul; deci a fost inmormantat; ca nu cumva sa vina ucenicii Lui sa-L fure; deci, daca va fi intarit mormantul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una.

Prin urmare dovada invierii a ajuns de necontestat tocmai prin cele propuse de ei, nu s-a facut nici o viclenie, pentru ca mormantul a fost pecetluit. Iar daca nu s-a facut nici o viclenie si s-a gasit mormantul gol, atunci negresit a inviat. Ai vazut cum arhiereii si batranii poporului, chiar fara voia lor, au luptat pentru dovedirea adevarului?”

Noi, dragii mei, sa ramanem in dragostea de adevar a apostolilor, a femeilor mironosite si a Bisericii celei una, care nu au incetat sa marturiseasca: Isus a inviat cu adevarat! Iubiti fii sufletesti, Desi Isus, dupa Inviere, se inalta la Tatal, El ramane cu noi in Cuvantul Sau si in Euharistie, Taine care, primite, transforma viata fiecaruia dintre noi in ode ale bucuriei si preamaririi, si in prescuri pentru cuminecarea cu multumita a tuturor celor pe care ii intalnim.

Locul unde il intalnim pe Cel Inviat in Cuvant si in Euharistie este Liturghia. Aceasta isi are fundamentul in misterul pascal al lui Isus. In Liturghie Domnul inviat vine la noi, devine prietenul nostru de calatorie, ne explica Scripturile (cf Lc 24,27), ne comunica Viata Sa, ne inflacareaza inimile deseori nesimtitoare si ne deschide ochii mintii si ai inimii pentru a-L vedea si marturisi (cf Lc 24,30-31).

El merge impreuna cu noi, chiar daca ne gaseste mereu posomorati si descurajati; El ramane la noi, pentru ca noi avem multe a-L intreba, iar El are multe a ne impartasi. Prin Liturghie noi dam raspunsul credintei, credinta care nu are de a face numai cu cele vesnice, ci si cu cele ale lumii in care traim, lume care trebuie evanghelizata si cuminecata.

In contextul unei asemenea lumi, cardinalul marturisitor Iuliu Hossu afirma dand raspunsul valabil pentru toti oamenii si pentru toate timpurile: Credinta noastra este viata noastra!

Se spune despre un eremit, un locuitor al pustiului Tebaidei Egiptului, care a trait toata viata in pocainta si in fidelitate fata de Isus ca, intr-o zi, un diavol i-a intins o cursa care i-a pus la incercare credinta. Diavolul i-a aparut sub forma lui Isus inviat, spunandu-i: Eu sunt Cristos glorios.

La vederea acestuia, eremitul sfant a inchis ochii. Diavolul l-a intrebat atunci cu dulceata prefacuta: Inchizi ochii in fata Domnului? La care eremitul raspunde: Nu pe pamant vreau sa-L vad pe Domnul, ci in cer. Pentru viata aceasta imi este suficient sa il simt aproape de mine in credinta.

Iubitii mei, Si-n acest an, Domnul inviat ne face vrednici de bucuriile oferite de consacrarea de noi biserici, de chemarea la sfanta preotie a altor lucratori, de intalnirile cu El in frumoasele noastre oficii liturgice, de operele de binefacere pentru cei care au nevoie, de educatia religioasa a tinerilor si a copiilor, de raspunsul credintei bunilor nostri fii sufletesti atasati parohiilor noastre din tara si din strainatate.

Totodata, fideli si recunoscatori vrednicilor inaintasi, celebram, la 19 mai, 270 de ani de la venirea la Blaj a episcopului Ioan Inocentiu Micu, cel care a ctitorit Blajul, a inceput construirea Catedralei si a scolilor si care se odihneste in asteptarea invierii tuturor celor adormiti in sfanta noastra Catedrala a Preasfintei Treimi.

De asemenea, la 7 septembrie vom comemora 140 de ani de cand a trecut la cele vesnice primul arhiepiscop si mitropolit al Bisericii Romane Unite cu Roma, dupa restaurarea Mitropoliei, Alexandru Sterca Sulutiu.

Acesta, intr-o scriere a sa, consemneaza un crez al inaintasilor: "Noua ne place Unirea... de aceea dorim si voim a trai si a muri in aceasta Sfanta Unire, insa... aducem aminte... ca de la inceputul Bisericii lui Isus Christos Sfanta Unire intre Biserica Rasaritului si a Apusului au stat numai in unitatea credintei...”.

La 4 decembrie vom celebra centenarul nasterii celui ce a indurat chinurile penitenciarului din Sighet, pentru credinta catolica si apostolica, episcopul martir Ioan Suciu. Nu pot fi uitate predicile inflacarate tinute in Catedrala sau in alte parti, cu puternice rezonante in viata de credinta a atator fii spirituali.

“Cautati sa fiti curajosi si sa va aratati vrednici de ceasurile mari in care Domnul ne-a invrednicit sa traim, indemna episcopul.

Sa induram barbateste, in credinta si in curatie, sporind in dragoste unul fata de altul, ca sa placem Celui de Sus, Care sterge ca sa scrie lucruri frumoase, poate mai frumoase. Bine ar fi sa ne facem examinarea constiintei nationale si morale”.

Iubiti fii sufletesti,

Atat in taina intruparii, cat si in cea a patimii, mortii si Invierii, Preacurata Fecioara Maria, «neprihanita fiica a Sionului» este prezenta; iar prezenta ei inseamna permanentul raspuns al credintei la planul mantuirii neamului omenesc.

De aceea, ceea ce se veseleste intru invierea Fiului ei, a fost ridicata in gloria cereasca, pentru ca Isus inviat din morti s-a inaltat pentru ca sa «pregateasca un loc» tuturor celor care, cu Cristos, trec «din moarte la viata si de pe pamant la cer», iar Maria, model de credinta, ocupa in mod necesar primul loc.

Cu ea, Mama Sperantei, implor milostivirea Domnului peste voi toti, peste toti cei dragi ai vostri, peste cei ce au nevoie de lumina credintei, peste tara noastra, care are mare nevoie de restaurare morala.

Cristos a inviat! Sa ne bucuram si sa credem!

Preafericitul Lucian Muresan, arhiepiscop major al Bisericii Romane Unita cu Roma, mitropolit de Blaj si arhiepiscop de Alba Iulia si Fagaras

Pastorala Inalt Prea-Sfintului Bartolomeu Anania

In anul acesta crestinii de pretutindeni traiesc bucuria de a sarbatori Invierea Domnului in aceeasi zi.

Daca ceea ce ar trebui sa fie normal provoaca bucurie, deci o exceptie de la regula, inseamna ca regula in sine, adica practica generala, reprezinta o anormalitate. Nu-mi propun sa analizez mecanismele istorice care au dus la dezbinarea crestinilor pe tema calendarului.

Amintesc doar ca Biserica a stabilit o regula inca in secolul al IV-ea, prin Sinodul Ecumenic de la Niceea, care o hotarat in unanimitate ca Pastile sa fie sarbatorite in prima Duminica de dupa luna plina care-i urmeaza echinoctiului de primavara. Asadar, punctul fix era echinoctiul, iar calcularea acestuia i-a fost incredintata Bisericii din Alexandria, Egiptul fiind pe atunci patria astronomiei.

Stiinta astrelor insa a evoluat in timp, noile descoperiri au provocat calcule noi, in 1924 a fost adoptat calendarul gregorian, dar numai de catre o parte din tarile crestine, pe cand celelalte au ramas la cel iulian, si asa se face ca tot mai des circula intrebarea: De ce nu hotarasc Bisericile ca Invierea Domnului sa fie praznuita de toti crestinii la aceeasi data?

Oare nu ar trebui sa se ajunga la o intelegere, cu atat mai mult cu cat data Pastilor nu este o problema de dogma, ci doar una de practica liturgica?

Doresc sa informez opinia publica de la noi ca tema unificarii datei pascale se afla pe agenda Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ca ea nu reprezinta un obstacol de netrecut, ca, prin urmare, se poate ajunge la un consens, dar ca, asemenea tuturor problemelor de aceasta natura, rezolvarea si punerea ei in practica cer timp si rabdare. Nu va fi suficienta o simpla hotarare de la centru, fie ea si unanima. E absolut necesar ca ea sa fie omologata de catre clerul si credinciosii tuturor Bisericilor.

Sa nu uitam ca de-a lungul secolelor s’au creat traditii adanc inradacinate in constiinta si practica populara si ca alinierea lor la actualitate nu se face cu usurinta. Noi, romanii, avem exemplul din 1924 cand reforma calendarului a fost hotarata de sus, fara o prealabila pregatire a poporului, ceea ce a provocat rezistenta stilistilor din Moldova si constituirea lor intr’o unitate disidenta care dainuie si astazi.

Daca, cel putin din cand in cand, coincidentele calendaristice le ofera tuturor crestinilor bucuria de a sarbatori impreuna Invierea Domnului, faptul in sine reprezinta garantia ca ceea ce este astazi o exceptie, maine poate fi regula. Esential insa nu este cand sarbatorim Pastile, ci cum le sarbatorim.

Inalt Prea-Sfintia Sa Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului