Am examinat biografia lui Nicu intr-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis in doua episoade, la „Radio Europa Libera” in februarie 1983. A fost debutul meu la ceea ce era intr-adevar ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni. Textul poate fi citit in cartea mea „Arheologia terorii”, editia a III-a revazuta si adaugita, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfata semnata de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzarii sale, am motive sa cred ca Nicu a fost informat despre acest articol si ca a citit transcrierea sa. Nu stiu ce va fi gandit atunci, dar, privind retrospectiv, cred ca a inteles ca era vorba de un efort de a-l lamuri asupra riscurilor angajarii pe un drum care nu avea cum sa se termine in chip fericit. Ii reaminteam fostului meu coleg ca tocmai el, cel care citise candva cu pasiune atatea cartie de istorie a Romei antice, ar fi trebuit sa stie ca nicio garda pretoriana nu este intr-atat de loiala incat, in clipa dezintegrarii puterii supreme, sa ramana alaturi de despotul esuat.
De-a lungul anilor de scoala, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relatiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Il intersau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres si carti traduse in romaneste „numai pentru uz intern”. Stiu precis ca acasa la el se vorbea deschis pe teme din istoria PCR, se comenta copios despre unii si altii, despre unele si altele (in special despre Alexandru Draghici si sotia sa Marta, nascuta Cziko). In septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus ca urma sa plece o delegatie condusa de Ceausescu in URSS, ca „se cam sarise calul” in conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de rapprochement, dar au incetat sedintele inchise de partid din perioada Dej in care „activul” era informat despre polemicile din miscarea comunista si despre abuzurile sovieticilor.
Amicii lui Nicu
Prietenii sai cei mai buni au fost Zaza (Radu) Ioanid, ulterior operator la televiziune, var cu criticul de arta Andrei Doicescu si, o scurta perioada, prin clasa a XI-a, Florin Cleper, fiul unui cunoscut medic ftiziolog. Cu Florin, Nicu discuta istorie, impartaseau amandoi pasiunea pentru printi, regi si imparati, pentru Napoleon… Un baiat de o sensibilitate cu totul iesita din comun, Florin a emigrat in Israel dupa anul I la Arhitectura, a murit intr-o campanie din Liban. In 1969, eram in calsa a XI–a, Florin a fost tinta unui ciudat caz de prigoana legat de un extemporal la limba romana. Tema era opera poetica a lui St. O. Iosif, Florin scrisese ironic, in spiritul “Istoriei literaturii” de Calinescu, deci il prezentase drept poet minor. Profesoara de romana, N. R., sesizase conducerea scolii, obiectul incriminat a fost trimis catre “organele superioare”. Am fost convocati urgent in sala de festivitati, directorul adjunct, profesorul de chimie Popa, ne-a citit un material venit din partea CC al UTC, semnat de primul secretar si ministrul tineretului, Ion Iliescu. Ni se spunea ca este necesar sa luptam pentru cultivarea marilor valori nationale, ca nu se poate ingadui denigrarea lor. Cel putin asa ne-a fost prezentata noua acea “demascare”. Directorul scolii, profesorul Barbulescu, era plecat in Bulgaria, era vorba de o inscenare ordinara. Taceam cu totii impietriti. Atunci s-a ridicat Nicu, a plecat trantind usa, nu inainte de a spune ca el nu poate sa participe la aceasta porcarie. Sedinta a fost suspendata, elevul Cleper a fost lasat in pace, profesorul Popa n-a mai scos o vorba, materialul “tovarasului Iliescu” a disparut, sunt sigur, fara urma…
Citeste articolul complet si comenteaza pe Contributors.ro
