Am publicat zilele trecute un articol in care imi exprimam opinia ca toata povestea scandalului declaratiilor Presedintelui Basescu la adresa Regelui Mihai este o furtuna intr-un pahar cu apa. Mult zgomot pentru nimic. O dezbatere practic irelevanta. O pierdere de timp. Dar in acelasi timp un prilej extraordinar pentru elita noastra politica, mediatica si intelectuala de a practica ce stie mai bine: datul in stamba. Si dat in stamba a fost! N-am pretentia sa reprezint pe nimeni: nici pe Basescu, nici Casa Regala, nici Istoria, nici Natiunea, nici Demnitatea…. Doar pe mine insumi si opiniile mele. Si opinia mea este urmatoarea: Rar am vazut ceva mai ridicol, deplasat si stupid ca spectacolul public de zilele acestea.
Aflu insa acum (din reactii atat publice cat si private) ca a-mi exprima punctul de vedere, a spune ce cred, nu e suficient. A-mi exprima consternarea si amuzamentul la ceea ce am considerat si continui sa consider -fara sa retractez- un exponat magnific din vitrina ilustrand prostia elitei noastre nationale, nu e satisfacator.
Nu. Sunt nevoit acum sa primesc un baraj de acuze. Am dezamagit. Am tradat. De ce nu sunt alaturi de colegii mei, intelectualii?! Trebuia sa spun ceva anume. Si numai acel ceva. Fiecare are o parere despre ce cuvinte ar fi trebuit sa repet. Dar trebuia sa repet niste cuvinte. Parerile, evident, sunt impartite. Dar un lucru e sigur: n-am facut ce trebuie.
Mi-e neclar insa ar fi trebuit sa fac, mai exact.
Sa ma manifest isteric in favoarea bunului simt si sa ma bat in piept cu Istoria Romaneasca? N-am aceasta inclinatie din fire… Sa ma indignez si sa delirez verbal pe marginea crimei de lezmajestate? Mi-e imposibil din punct de vedere tehnic. In plus, chiar nu era suficienta inflatia de indivizi indignati marlaneste in fata marlaniei?! Trebuia sa mai particip si eu la hyper-inflatie?!
Acum ca Seful Opozitiei il face public betiv pe Seful Statului, exista vreo asteptare de la mine sa ies public si sa fac cunoscuta indignarea-mi? Imi pare rau ca dezamagesc dar nu sunt “un mic meserias al marilor indignari” , asa cum inspirat spune Adrian Cioflanca intr-un remarcabil articol in al carui echilibru si bunsimt incerc sa ma regasesc (vezi aici). Asta e.
Ce sa fac? Sa ma pronunt public si fara ezitare pe fondul problemei cand nu am nici autoritatea, nici stiinta sa o fac? I-am lasat pe altii sa o faca. Sunt oamenii ce au stiinta. Si sunt oameni ce nu au stiinta dar au certitudini. Eu nu am nici una, nici alta. M-am pronuntat si eu cum m-a dus mintea cu privire la ce mi s-a parut batator la ochi: ridicolul situatiei. Asta mi s-a parut mie ca e de notat in acest contex: Ca daca te detasezi un pic, nu poti sa nu remarci disproportiile si penibilul. M-am pronuntat si am mers mai departe.
Ce era sa fac deci? Sa dau cu subsemnatul la comunicatul GDS? Nu sunt membru. E o stare pe care o prefer tocmai pentru a evita sa fiu pus in situatia de a semna astfel de comunicate aiurea’n tramvai. Oricum, data viitoare, daca ma solicita, voi semna sigur comunicatul sau luarea de pozitie pe tema reformei cercetarii stiintifice in Romania, sau a reformei administratiei locale sau a strategiilor privind regionalizarea. Desigur, pentru “dialogul social” si dezbaterea publica acestea din urma sunt probleme probabil la fel de importante si arzatoare ca problema ce ne macina constiintele zilele astea.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
1
1
