In urma cu doua decenii, pe campusul Universitatii din Chicago, s-a comis o crima abominabila. Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu, a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmas al uneia dintre marile familii intelectuale ale romanilor, cosmopolit in sensul cel mai nobil al acestui cuvint, sprijinitor statornic al pluralismului si adversar al totalitarismului, al national-securismului fascistoid. A fost un carturar din stirpea lui Hasdeu, Parvan, Iorga si Mircea Eliade. Nici azi nu stim cine l-a lichidat pe Culianu. In ceea ce ma priveste, stiu un lucru, ca la intrebarea cui prodest raspunsul nu poate fi decit unul: celor care urasc toleranta, adevarul si increderea intre oameni.
In perioada cat am lucrat la Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, am cerut (nu doar eu) sa ni puna la dispozitie documentele despre Culianu din arhivele SRI si SIE. La vremea aceea, deci in 2006, in pofida prevenitoarelor asigurari de cooperare venite din partea sefilor de-atunci ai celor doua institutii, n-am obtinut nimic. Asemeni lui Andrei Oisteanu, sper si eu ca toate informatiile legate de acest caz, dara nici o exceptie, sa fier complet de-secretizate. Apelez in acest sens la domnii George Maior si Mihai-Razvan Ungureanu.
Constatand in anii din urma o resurectie a “stilului” impertinent, virulent si resentimentar propriu mediocritatii axiofobe (si inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt intr-adevar devotati culturii democratice romanesti, demascat cu ani in urma de Ioan Petru Culianu, am decis sa recitesc cartea sa Pacatulimpotriva spiritului. Scrieri politice, editia a II-a adaugita, Polirom, 2005. Sunt strinse astfel intr-o constructie coerenta, gratie Terezei Petrescu Culianu, articole si interviuri pe teme politico-istorice. Sa amintesc ca volumul se incheie cu textul meu “Cei pe care zeii ii iubesc mor tineri”, publicat ca necrolog pentru prietenul ucis, in revista 22 din 31 mai 1991. Este o carte pe care neo-fundamentalistii nu pot decit sa o deteste, tot asa cum urasc ratiunea, spiritul critic, autonomia individului, valorile liberale, moderatia, constitutionalismul. Toate aceste sunt pentru ei patologii ale modernitatii burgheze. Patria lor este de fapt ceea ce nazistii numeau Volksgemeinschaft, comunitatea tribala in care noii şamani să-şi poată exercita atributele magico-delirante.
Din articolul Patriot? reiau aici acest pasaj: “Il aud din nou pe prieten: Bine, domnule, dar de ce cobori la nivelul derbedeilor? Crezi ca-i nevoie sa-ti argumentezi cazul? Sa le scoti pe nas titlurile dumitale? Exista in Romania nenumarati oameni de bine, cu titluri de la cele mai importante institutii din lume, inteligenti, creativi, independenti. Oare ignori lucrul asta? Nu. Catusi de putin. Acesti oameni sunt prietenii mei, ii stimez, iar pentru ei as arata adevarat patriotism, spirit de sacrificiu, umilinta. Dar nu ei au inventat rationamentele absurde de mai sus, ci derbedeii. Acestora trebuie sa le raspunzi pe limba lor. M-am prefacut destul ca nu-i aud. E timpul sa ma auda si ei pe mine. Si, cu voie ori fara voie o voi face, tot mai mult si tot mai tare”. (Lumea libera, New York, 11 august 1990). Oare se pot gasi cuvinte mai actuale decat acestea atunci cand te intalnesti cu insultele grobiene si denigarile infame?
In eseul intitulat Ku-Klux-Klan Ortodox, cred ca ultimul articol romanesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca esafodaj ideologic al salvarii prin inlaturarea elementului “strain” din religie; inlaturarea elementului “strain” din tara si fondarea “Omului Nou”: “Ortodoxistii produc la vremea respectiva o enorma maculatura, care azi apare cu totul descreierata. Garda de Fier pleaca de la aceasta ideologie, in care introduce elemente mistice si de societate secreta. Pericolul fundamentalismului in sanul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotriva, azi pare mai puternic ca oricand”. (Meridian, mai-iunie 1991). Ce nu anticipa Culianu, altminteri un ganditor cu capacitati premonitorii absolut ulutoare, era resurectia radicalismul stangist, alianta greu imaginabila ce avea sa se formeze intre toti cei care detesta valorile liberalismului democratic, ceea eu numesc barocul stalino-fascist.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
