In istoria politica post-decembrista, Crin Antonescu ocupa, fara indoiala, un loc aparte. Nu s-a remarcat prin idei originale, prin strategii novatoare, prin imaginatie tactica, ci mai degraba, cum scria Dan Tapalaga, printr-o flexibilitate de gumilastic, prin sarituri ametitoare de pe urma carora a stiut sa nu pateasca niciodata mai nimic.
Cade mereu in picioare. Il caracterizeaza o versatilitate fabuloasa, nicidecum o consecventa intru principii. Supraliciteaza, ii place sa joace, sa parieze, sa riste chiar cand nu are spatele acoperit. Daca aceste atribute psihologice ar fi fost dublate de ceea ce se cheama l’esprit de serieux, poate ca ar fi fost intr-adevar un om politic de seama. N-a fost sa fie astfel.
Dotat cu o mare inventivitate retorica, obstinat iluzionist, de la debutul politic in PAC la apoteoza actuala in PNL, Crin Antonescu a mimat mereu o deschidere spre valorile societatii deschise, a izbutit uneori sa genereze chiar sperante intre oameni respectabili care preferau sa nu observe plasticitatea incredibila, spectaculosul camelonism al fruntasului liberal,un fel de Zeligal politicii romanesti (nu este, ma grabesc sa o spun o insulta, cu pur si simplu o analogie cu personajul lui Woody Allen). Se transforma in functie de atingerea unor persoane influente (la inceput N. Manolescu, apoi Zoe Petre, Emil Constantinescu, Valeriu Stoica, Calin Tariceanu, Dinu Patriciu).
Idiosincrasiile unora in raport cu Traian Basescu, ori cu PD-L, ori si cu primul si cu ceilalti, i-au asigurat lui Crin Antonescu, in 2009, un sprijin deloc neglijabil din partea unor membri onorabili ai lumii intelectuale. De la Dan Grigore la Smaranda Enache, de la Caius Dobrescu la Victor Neumann, de la Zoe Petre la Lucian Boia, oameni de care ma leaga vechi relatii amicale, bazate pe idealuri democratice comune, au decis sa-l sprijine pe Crin Antonescu.
Am respectat si respect faptul ca in 2009 asa vedeau ei lucrurile, dar ma intreb ce gandesc ei acum. Altii erau mult mai sceptici, et pour cause. Intre acestia, Mircea Mihaies care, ca o Cassandra, a tot vestit naruirea crucisatorului penelist sub comanda lui Crin Antonescu, sustinut de vajnicii combatanti din echipa sa. Iata ca profetiile lui Mircea Mihaies, consonante cu acelea ale lui Mircea Cartarescu, considerate de unii drept nefondate, sumbre, panicate, chiar apocaliptice, s-au adeverit. Nu ma bucur si nu cred ca ei se bucura. Nu este niciun motiv de satisfactie sa vezi ducandu-se pe apa sambetei o formatiune cu un trecut demn, curajos si nobil, ai carei lideri istorici au contribuit decisiv la geneza Romaniei Mari si ai caror urmasi au pierit in temnitele comuniste.
Socot insa ca este vorba de fapt de sinuciderea PNL-Antonescu, deci nu a PNL-Bratianu. Doctrinar si etic, intre Crin Antonescu si PNL-Bratianu nu mai exista astazi nici o conexiune. Acesta din urma, adevaratul liberalism romanesc, dainuie ca parte a memoriei nationale, exista ca segment al traditiei conservator-liberale pe care nu o poate nimici niciun pseudo-liberal crescentizat. Semnalez, pentru ca mi se par importante, pozitiile critice ale unor membri marcanti ai PNL legate aceasta alianta (Raymond Luca, Neagu Djuvara, Marius Oprea). Inteleg ca unii membri ai conducerii PNL au votat impotriva acestei aliante autodistructive. Pe de alta parte, se aud voci importante din acest partid care vor sa convinga opinia publica de necesitatea, legitimitatea, onorabilitatea Pactului Antonescu-Voiculescu, de natura eficienta a partidului voiculescian (ca si cum acest partid n-ar avea de-a face cu nefasta actiune mediatica venita din exact acelasi focar).
Mi-e teama ca sindromul Zelig se dovedeste contagios. Prima si cea mai grava consecinta a sa este evaporarea principiilor in favoarea unui pseudo-pragmatism gelatinos.
Citeste si comenteaza pe Contributors.ro
