In 1990, in ziarul fesenist Azi se scria despre GDS drept coloana a cincea (a cui? a mult-hulitului imperialism occidental?) pe teritoriul Romaniei. Succesorii adevaratei coloane a cincea (a imperialismului sovietic) care a fost PCR isi proiectau asupra adversarilor lor propria identitate (caz clasic de mistificare deliberata). Manifestantii din Piata Universitatii erau taxati drept legionari, fascisti, huligani. In imunda foaie „Romania Mare”, organ de presa al barocului fascisto-comunist, eram numit “sobolan navetist” si mi se prevedea finalul prin interventia “echipei de deratizare”. Am strans in volumul „Irepetabilul trecut” aparut la Editura Curtea Veche in 2008 multe din textele critice pe care le-am publicat in acei ani. Unul dintre eseuri, aparut initial, in 1990, in „Romania Literara” se intituleaza „Despre nemaipomenitul tupeu al lacheilor”. Impreuna cu Dorin Tudoran am publicat la inceputul anilor 90 un articol in „Journal of Democracy” despre ceea ce noi identificam drept sindromul Bucuresti: restauratia nomenklaturista dublata de agresiunile simbolice si chiar politienesti impotriva societatii civile, calomnierea disidentilor, stigmatizarea partidelor democratice. La vremea respectiva, tintele atacurilor infame erau, cel mai frecvent, Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Ana Blandiana, Petre Mihai Bacanu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler.
Retorica stigmatizarii
Dupa douazeci de ani, retorica stigmatizarii, criminalizarii celor care indraznesc sa apere valorile societatii deschise pare sa nu se fi schimbat catusi de putin. Iliescu si adeptii sai par sa fie pe veci blocati in aceleasi toxice clisee ale urii. Resentimentul institutionalizat face ravagii intr-o Romanie angoasata de criza, de somaj, de riscurile fara precedent cu care se intalnesc milioane de oameni. Pe blogul In linie dreapta citesc un excelent comentariu legat de recentele atacuri ale liderului pesedist Victor Ponta si ale mentorului sau, inamovibilul Ion Iliescu, impotriva lui Mircea Mihaies, Mircea Cartarescu, Andrei Cornea si a mea. Sincer vorbind, nu am citit de multe ori in viata afirmatii mai absurde si mai calomnioase decat cea facuta de Victor Ponta: Cei mai buni comunisti au fost legionari, dar in cazul lui Tismaneanu e invers. Daca as lua-o in serios, as putea sa ma adresez justitiei. Ce sa inteleg din acest tip de discurs lipsit de noima? Ca Victor Ponta ma considera un fel de cripto-legionar, tot asa cum Bogdan Olteanu il acuza pe Mircea Cartarescu prin 2007 ca este reincarnarea lui Nae Ionescu din epoca de apropiere a acestuia de legionari? Chiar se poate spune orice despre oricine in Romania de astazi?
Pentru Victor Ponta a spune adevarul despre trecutul comunist in genere, despre Adrian Paunescu in particular, este o tradare de patrie. S-a adresat Senatului, acuzand conducerea TVR ca a prezentat tendentios stirile despre funeraliile celui pe care il considera egalul lui Eminescu (am trait sa citim si asemenea enormitati). La despartirea de Paul Everac se va spune probabil ca a fost egalul lui Caragiale (ori mai presus de acesta). Cand Iliescu va parasi aceasta lume, ma intreb la ce hiperbole aberante se va recurge spre a-l slavi drept genialul pater nationis. Fidel instructiunilor primite de la patronul suprem al PSD, Ion Iliescu, pe Victor Ponta l-a exasperat analiza lui Andrei Cornea prezentata la TVR. De ce oare aceste reactii de o rara agresivitate impotriva distinsului filosof si eseist? Mai presus de toate, pentru ca analiza lui Andrei Cornea, riguroasa, precisa si competenta, vine de la un comentator independent caruia nimeni nu-i poate aduce cunoscutele acuzatii calomnioase de tip „sinecurist”, „pupin”, „omul lui Basescu” etc Apoi, pentru ca liderii PSD au plasmuit din mitul Paunescu un miraj propagandistic examinat in chip patrunzator de profesorul Tom Gallagher in “Romania Libera” (15 noiembrie 2010). Interventiile lui Andrei Cornea si Tom Gallagher lumineaza semnificatiile a ceea ce eu numesc extazul bocetelor televizate, procesiunile atent-regizate, dar si izbucnirile spontane de evlavioasa admiratie pentru cel care a simbolizat neantul moral al cultului personalitatii in Romania lui Ceausescu. Subiectul va trebui analizat ca fenomen de psihologie colectiva si ca manipulare, fara precedent in ultimii douazeci de ani, a unor frustrari, angoase si nostalgii de masa. Cultul postum al lui Paunescu este de fapt o fantasma a salvarii, o identificare ritualica, o fetisizare a unui mesaj care repudiaza realul in numele unui apocrif si auto-distructiv orgoliu izolationist, un travesti nationalist care mistifica si camufleaza mistuitoare complexe si nevroze.
„Patrioti” versus „tradatori”
Este interesant faptul ca pe Victor Ponta nu l-a deranjat nicicum o situatie cel putin stranie si cat se poate de simptomatica, anume faptul, semnalat mie de un prieten, ca la capataiul raposatului, langa familie, a stat permanent Gelu Voican. Adica pe catafalc era bardul lui Ceausescu iar la capatai calaul lui Ceausescu. As mai adauga un element semnificativ: in reactia sa umorala impotriva mea, liderul PSD ma acuza ca in anii 80 imi faceam studiile in SUA (inexact, eram cercetator si profesor) invatand cum sa-mi tradez tara (dincolo de absurdul acuzatiei, indraznesc sa intreb, in favoarea cui, domnule procuror Ponta? A actualilor aliati?). Mai lipseste sa se vorbeasca despre “cei 30 de arginti” si sa fie evocate aprobativ “versurile” lui Paunescu “Blestem tradatorilor de tara”. Aceste invective proferate de Victor Ponta nu vin de la liderul unei formatiuni extremiste, specializata in anti-americanism visceral, anti-intelectualism virulent si anti-semitism purulent, ci de la conducatorul PSD, un partid care si-a declarat in repetate randuri atasamentul pentru alianta nord-atlantica, un partid care face parte din Internationala Socialista si al carui presedinte de onoare a afirmat in 2004 ca “bilantul comunismului in veacul al XX-lea a fost global negativ” (cat de onesta era aceasta declaratie este un subiect pe care il voi dezvolta separat). Se pare ca pentru Victor Ponta patriotismul in anii 80 era definit de loialitatea pentru Ceausescu, pentru PCR, RSR si pentru Tratatul de la Varsovia. Considera liderul PSD ca a fi un adversar categoric si deschis al regimului comunist din Romania, al comunismului in ansamblu, era o crima politica, o impardonabila tradare? Cine erau patriotii acelor timpuri, disidentii, revoltatii din Valea Jiului si de la Brasov, cei care criticau regimul, ori generalii Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu si patronii lor de la CC al PCR? Erau Nicolae Ceausescu, Elena Ceausescu, Constantin Dascalescu, Dumitru Popescu, Ion Dinca si Tudor Postelnicu exponentii patriotismului autentic? Trebuia sa fii instructor la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, ambasador prin vreo tara asiatica ori director la Editura Tehnica pentru a primi azi certificatul de patriot din partea lui Victor Ponta? Daca in acei ani as fi fost lector de socialism stiintific la “Stefan Gheorghiu” si as fi publicat indigeste, abjecte ode propagandistice in Flacara, Era Socialista si Scanteia m-ar trata Ponta cu mai putina manie proletara? Ori, cel mai probabil, m-ar lauda.
Nevoia de claritate morala
Cum spuneam mai sus, avalansa jelirii celui care a fost poetul de curte al dictaturii lui Ceausescu este un fenomen politic, ideologic si psihologic care merita studiat cu atentie. Nu s-a petrecut ceva similar cand s-a stins din viata un scriitor si jurnalist extrem de popular precum Octavian Paler. Poate tocmai pentru ca Octavian Paler s-a despartit public, si nu doar dupa 1989, de trecutul comunist, si-a asumat obligatia de a se opune restaurarii infamiei, de a lupta pentru franchete, onoare si responsabilitate. “Funeraliada”, cum a fost numit fenomenul ”canonizarii “postume a lui Adrian Paunescu, extazul bocetului colectiv, tine de o regrupare a fortelor inca prezente ale vechiului regim (bolsevismul rezidual) si a cercurilor oligarhice care detesta statul de drept si condamnarea regimului comunist. Pompierismul fals-patriotic al lui Paunescu, retorica incendiar-declamativa, a prins si, constatam, continua sa seduca nu putini oameni. I se atribuie defunctului “bard” meritul de a fi vorbit in numele “generatiei in blugi”, uitandu-se ca a existat un Cenaclu de luni persecutat de regim tocmai pentru ca exprima aceste aspiratii. Paunescu nu si-a ridicat niciodata vocea impotriva raziilor militiei impotriva celor care purtau par lung ori afisau alte insemne ale interesului pentru valorile vestice. In anii 80, nu poemele bombastic-incontinente, anacronice estetic si suicidare etic, ale lui Paunescu au fost glasul acelei generatii, ci scrierile unor Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Magda Carneci, Viorel Padina, Ion Stratan, Calin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Cristian Moraru, Alexandru Musina, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Elena Stefoi si lista este mult mai lunga.
In saptamanalul electronic Acum (pe care il editeaza impreuna cu fostul disident Stefan Niculescu Maier), ziaristul Petru Clej a scris un articol de o remarcabila claritate morala intitulat “Nu am nimic in comun cu Romania lui Paunescu”. Ceea ce inseamna un refuz al negationismului insolent, al relativismului oportunist si al amneziei vascoase. Ceea ce regretatul politolog Ralf Dahrendorf numea normalitate constitutionala implica un consens asupra binelui public intre fortele democratice de stanga, de centru si de dreapta. Un asemenea consens se intemeiaza pe respingerea totalitarismului, in ipostazele sale gemene, cea fascista si cea comunista.
