Arestarea preventiva a lui Sorin Ovidiu Vantu a dat tonul unei noi reprezentatii – televizate, de buna seama – a corului obisnuit al criticilor actului de justitie din Romania. Cu ariile cele mai cunoscute, despre ”justitie la televizor”, “proces politic”, ”stat politienesc” si asa mai departe. Ceea ce ar trebui sa intelegem de aici, noi, spectatorii, este ca personajele acestui “spectacol ieftin” sunt croite – de marele papusar - dupa chipul si asemanarea celebrului Ghita Pristanda. “Curat violare de domiciliu, dar umflati-l” ar fi asadar principiul director al actului de justitie daca mergem pe aceasta logica.

Trebuie recunoscut ca pana la un punct aceste argumente critice se sustin. De ani buni incoace asistam la arestari spectaculoase cu ocazia carora oamenii legii apeleaza la toata recuzita din dotare: imi amintesc de pilda de Gigi Becali in halat si in papuci de casa vizitat de mascati sau de catusele cu care au fost legati Casuneanu si Costiniu pentru a sublinia complicitatea lor vinovata. Pe urma, oricat ne-ar place sa vedem escroci de teapa lui Vantu in spatele gratiilor – macar pentru o perioada scurta de timp – trebuie sa admitem ca motivele care stau la baza arestarilor preventive si a eliberarilor din arest sunt adesea neclare. Daca in cazul amintit motivarea pare bine fundamentata (sunt curios sa o vad in schimb sa o vad pe cea a eliberarii) putem lua ca exemplu pe cel al asistentei de la maternitatea Giulesti. Citim in motivarea arestarii ei despre “sentimentul puternic de insecuritate provocat in randul opiniei publice” si despre faptul ca asistenta “a avut o atitudine partial nesincera”! Impresia este ca arestarea preventiva in loc sa “previna” o recidiva sau o sustragere de la ancheta asa cum ar fi firesc, este mai degraba o decizie luata in mod arbitrar de judecatori, sub presiunea opiniei publice. Nu e de mirare deci ca unii vorbesc de comanda politica in acest context: daca atitudinea partial nesincera te poate trimite la zdup, ce ar trebui sa se intample in cazul distrugerii unor probe incriminatoare, de care a fost acuzata ex-ministra Monica Ridzi?

Odata epuizat subiectul arestarii preventive, corul criticilor justitiei incepe insa sa cante fals. Bunoara sunt criticati procurorii pentru ca n-au existat inca condamnari definitive in cazurile numite “de mare coruptie”. Politicieni cu pregatire juridica precum Victor Ponta sau Norica Nicolai incearca sa acrediteze ideea ca aceste dosare facute “la comanda” de procurorii-Pristanda nu pot conduce la condamnari. Mai putin cunoscut e faptul ca Pristanda, numele celebrului personaj mentionat aici, vine de la un dans traditional romanesc in care se bate pasul pe loc. Problema principala a justitiei romane nu este nicidecum excesul de zel al procurorilor ci faptul ca si-a facut o traditie in a bate pasul pe loc. Pentru a va convinge, este suficient ca in loc sa pierdeti vremea cu argumentele sofisticate ale avocatilor invitati la televiziuni care explica de ce arestarea preventiva a lui X sau interceptarea convorbirilor lui Y sunt ilegale, sa aruncati o privire pe site-ul HotNews la sectiunea “Dosare anticoruptie”: http://anticoruptie.hotnews.ro/dosare_anticoruptie Veti gasi un inventar al principalelor dosare trimise in judecata si ramase blocate acolo timp de ani de zile. Principala preocupare a acuzatilor nu pare sa fie apararea proprie ci amanarea procesului. Avocati absenti, bolnavi, sau care n-au avut timp sa studieze dosarul, diverse alte vicii de procedura si la loc de frunte celebra exceptie de neconstitutionalitate, orice motiv e bun pentru a cere noi si noi amanari. “Loteria” lui Copos si “Bunurile chinezesti” ale lui Adrian Nastase stau astfel blocate de patru ani! Oricat de complicate ar fi spetele respective, limita rezonabilului este net depasita. Si ce sa mai spunem de dosarul Remes-Muresan, banala mita cu carnati, care asteapta o solutie de mai bine de doi ani? O critica onesta a sistemului judiciar ar trebui sa inceapa cu acest aspect, dar ea nu-si gaseste din pacate locul in dezbaterile televizate. Intr-un tarziu actuala putere a luat unele masuri pentru accelerarea proceselor prin actul numit cu o buna doza de umor involuntar “al micii reforme”. Ramane sa vedem efectul acestora.

Revenind la capitolul “justitie la televizor”, cei care folosesc aceasta sintagma pentru a critica aspectul public al justitiei nu au dreptate. Atat in cazul Vantu-FNI cat si in altele de acest fel cetatenii asteapta sa afle adevarul. Stabilirea si explicarea (ne)vinovatiei unui acuzat este de interes public. Doar ca toate acestea trebuie sa se intample in timpul procesului, iar procesele sunt dominate de discutii procedurale si amanari. Asa se face ca momentul maxim de expunere publica s-a deplasat spre arestarea preventiva. In jurul celor 29 de zile de arest se da marea batalie intre acuzare si aparare. Situatia este in mod evident anormala, dar unii spun ca e mai bine decat nimic de vreme ce este unica ocazie cu care se dau publicitatii unele detalii despre caz. In schimb, in lipsa finalizarii proceselor, publicul percepe arestarea preventiva ca pe o condamnare si eliberarea din arest ca pe o achitare. Iar politicienii alesi pentru a corecta prin lege situatiile anormale prefera sa participe la interminabilele dezbateri procedurale care produc “spectacolul ieftin” criticat chiar de ei. In acest timp din arestare in eliberare si din amanare in uitare, justitia romana avanseaza in ritm de Pristanda, conform traditiei.

Citeste si comenteaza pe Inventarul Stricaciunilor Politice.