După ani de așteptare, s-a publicat în cele din urmă proiectul de modificare a legii offshore (L256/2018). Nu aveam așteptări prea mari, totuși, e fascinant cum ne-am învârtit în jurul cozii patru ani ca să ajungem la îmbunătățiri cel mult cosmetice.
Înțeleg din declarațiile publice ale politicienilor că se dorea o ”împărțeală 60-40%”, statul să ia 60%, companiile 40%. Ce nu pot pricepe e de ce nu facem o treabă simplă: de ce nu propunem atunci un impozit pe profit de 60%? De ce o ținem langa cu ”impozitul pe veniturile suplimentare”, cu un mecanism extrem de complicat care se întinde pe trei pagini dacă numărăm și anexa? Și în care, evident, nu putem calcula nici măcar tentativ cât va fi impactul bugetar estimat, rubrica din expunerea de motive rămânând goală?
Răspunsul e unul simplu: pentru că ai noștri nu sunt în stare de mai mult decât să dea un copy paste după mecanismul dintr-o lege veche, Ordonanța 7/2013, care introdusese un impozit temporar până la liberalizarea completă a pieței de gaze în 2017. Copy paste fără să priceapă nimic, dar pare că plagiatul e în fibra lor și dincolo de tezele de doctorat. Care era contextul Ordonanței 7/2013? În ce măsură e valabil azi?
Ordonanța 7 a fost introdusă ca o pârghie pentru a debloca liberalizarea pieței, la care guvernul României se opunea cu mâini și picioare pentru că Niculae. Evident, pretextul era că nu și-ar permite casnicii prețuri mai mari. Astfel, ideea inițială a fost: să se liberalizeze piața prin creșterea graduală a prețului reglementat, iar statul să împartă cu companiile câștigul suplimentar luându-și grosul ca să aibă bani pentru consumatorii vulnerabili. După cum știm bine, acest lucru nu s-a întâmplat: banii respectivi s-au dus la bugetul statului și nici până azi n-am fost în stare să definim cine e consumator vulnerabil.
Pentru cine nu-și mai aduce aminte: la momentul OG 7/2013, aveam producția internă reglementată integral; era în vigoare o clauză de stabilitate a regimului fiscal până în 2014 din contractul de privatizare a Petrom; iar liberalizarea se făcea după un calendar, în care prețurile creșteau administrativ în etape până în 2017 până când se ajungea la paritatea pieței (la momentul respectiv, prețul de import). În alte cuvinte, veniturile suplimentare cauzate de creșterea prețului reglementat cu 10-20-30 de lei pe o producție existentă se traduceau automat în profit pentru companii. Impozitul pe veniturile suplimentare era în realitate un impozit pe profiturile suplimentare rezultate prin fiat administrativ prin creșterea administrativă a prețurilor dintr-un calendar. Întrucât și profiturile Petrom creșteau prin creșterea administrativă a prețurilor, chiar cu impozitul suplimentar din care 70-80% se ducea la stat, rămânând cu 20-30% erau direct interesați să accepte mecanismul - clauza de stabilitate fiscală valabilă până în 2014 impunea ca guvernul să nu modifice unilateral regimul fiscal, dar era în regulă dacă se înțelegea cu companiile.
De reținut de asemenea că profiturile suplimentare prin creșterea administrativă a prețului se înregistrau cu investiții minime pentru o producție care era deja în curs, de aici și deduceri doar parțiale pentru investiții care erau gândite doar pentru menținerea unei producții existente, în declin natural. Până la finalizarea liberalizării în 2017 statul român trebuia să vină cu o altă formă de impozitare pentru producția de gaze, adecvată unei piețe liberalizate - dar asta nu s-a întâmplat, ci s-a prelungit impozitul pe veniturile suplimentare, ilegal, de la an la an.
