Doamna Cristina Tunegaru, profesor suplinitor de Limba Română la Şcoala Generală nr. 95 din Bucureşti, a fost înştiinţată de secretara şcolii (după ce a aflat pe cont propriu, verificând Listele Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti) că, din toamnă, îi va înceta colaborarea cu această şcoală. Şi asta deoarece orele pe care predă actualmente au fost alocate altui profesor, care a obţinut – dacă înţeleg bine – o completare de normă prin transfer. Nimic ilegal în aceasta: aşa funcţionează lucrurile în învăţăţântul preuniversitar românesc. Ca orice lege, şi aceasta cu transferurile (iniţiată – sper sa nu mă înşel – de doamna Ecaterina Andronescu) pentru unii este mumă, pentru alţii ciumă. Pentru doamna Tunegaru e valabil ultimul caz. Probabil că aşa stau lucrurile în cazul multor altora; de astă dată spiritele s-au inflamat dat fiind că doamna Tunegaru a găsit de cuviinţă să-şi facă publică situaţia. Or, în lumea noastră, faptul de a arăta o disfuncţionalitate nu e un lucru chiar de la sine înţeles. Iar doamna Tunegaru nu e la prima ispravă de acest gen; de câţiva ani buni, dânsa prezintă – cu luciditate şi cu determinare – problemele învăţământului preuniversitar. Mai mult încă: a găsit de cuviinţă şi să încerce la clasă ceva pe cont propriu – adică să iasă din litera programei (care e cea care e şi aşa cum e) – ceea ce i-a atras numeroase apostrofări din partea legaliătilor de serviciu. Pe scurt, doamna Tunegaru, chiar dacă e pe ultima treaptă a acestuia, nu e o anonimă în sistemul de educaţie şi, date fiindu-i antecedentele, suspiciunea că transferul în cauză nu e chiar întâmplător, ci aduce a “sancţiune disciplinară”, nu e cu totul neîntemeiată.
Cei ce-am apucat “lumea dinainte” o ştim prea bine: în ciuda vulgatei de manual de astăzi, nici sistemul de atunci nu recurgea la bâtă decât în ultimă instanţă. Era preferabil ca omul să fie “atenţionat” între patru ochi; dacă nu mergea, “să fie pus în discuţia colectivului”; dacă nici aceasta n-avea rezultate, “să fie chemat ‘mai sus’”; iar dacă nici aşa nu te puteai înţelege cu el, “să se ia măsuri administrative”. Măsurile “de forţă” (“reţinerea” sau “expulzarea”) nu se luau decât în cazuri extreme. Regimul nu voia nici să creeze martiri, nici să le dea altora impresia că pot obţine beneficii (eventual plecarea) dacă fac scandal. Aşadar, “sistemul” era organizat ca o maşinărie de intimidare pe mai multe nivele. În general, omul ceda pe unul din ele şi se lăsa “încadrat” în logica Statului. Nu aparţin celor care identifică derapajele lumii de astăzi (minore, în fond) cu logica totalitară a lumii dinainte de ’89 (şi cu atât mai puţin cu cea dinainte de ’64). Dar, pe ade altă parte, fie-mi îngăduit să cred că anumite pattern-uri comportamentale – mai ales cele ce ţin de relaţia dintre şefi şi subalterni – s-au perpetuat peste ceaţa ce-l desparte pe dinainte de după. Nu ştiu dacă doamna Tunegaru a beneficiat de avertismente tête-à-tête (şi « prieteneşti ») din partea unor directori, inspectori sau alţi funcţionari ai educaţiei, după cum nu ştiu dacă a fost chemată “mai sus”; eventual să i se explice că atitudini precum ale dânsei dau apă la moară “duşmanilor ţării”, care atâta aşteaptă: să spunem şi noi că lucrurile nu merg, că lumea e nemulţumită şi că “e nevoie de-o schimbare” (pe care aceşti duşmani abia aşteaptă s-o facă în beneficiul lor). Repet, nu ştiu aceste lucruri, dar dac-ar fi să fie, mărturisesc că nu m-ar mira prea mult.
Cert e că la celelalte două capitole: “punerea în discuţia colectivului” şi “măsurile administrative”, lucrurile sunt destul de similare cu ceea ce era pe vremuri. Într-o postare a dânsei (din 2 martie), doamna Tunegaru se “autodenunţa” că nu respectă à la lettre programa de română ci că încearcă un alt tip de şcoală în care să prevaleze convingerea elevului că lectura e o bucurie şi că merită să citească pentru edificarea lui personală. Doamna Tunegaru nu refuza “clasicii”, ci doar atrăgea atenţia că ei nu mai sunt de la sine evidenţi elevilor (ca un banal exemplu: cei crescuţi în apartament – cu nasul în tabletă şi telefon, printre aplicaţii în engleză – nu mai gustă “dulşele grai” al lui Creangă şi nu prea înţeleg aventurile lui capre şi cireşe); ca atare, sugera dânsa, e mai bine să-i luăm pe elevi de acolo de unde se află, să-i convingem şi să-i învăţăm să citească. Dacă reuşim aceste lucruri, atunci cu certitudine că, într-o zi, vom putea ajunge cu ei şi la clasicii literaturii noastre. Din punctul meu de vedere, e o poziţie de bun simţ. Cred că oricine are de-a face cu şcoala ştie cât sunt de artificiale şi de formale lecţiile de limba română, cum se rostogolesc în ele sintagme, fraze şi calupuri de text decupate din “clasici” mai mărunţi (ai criticii literare) şi cum bucuria lecturii e înăbuşită de o sterilă deversare de genuri şi specii literare, cu tropi mai ficşi decât definiţiile din ştiinţele tari. Ne mirăm că elevii noştri nu citesc mai nimic şi că unul din cinci adulţi (părinţii lor – ei înşişi produşi ai acestei şcoli) nu citesc deloc cărţi? Dar i-a învăţat cineva bucuria lecturii, pierderea în text, “plăcuta zăbavă” în care uiţi de “greutatea materială a lumii” pentru a trece într-o altă dimensiune, imponderabilă, în care ești – pentru o clipă – cel ar fi putut să fie? Mă îndoiesc. Orele de română sunt mai curând ore de buchiseală pedestră a unei gramatici pe n-o folosesc (pentru că limba lor e alta – de care manualele nu ştiu nimic) şi a unei teorii literare cu desăvârşire fără rost (am mai spus acest lucru: întrebaţi-vă – toţi cei ce nu sunteţi profesori de română – de câte ori, după terminarea şcolii aţi demonstrat că o poezie aparţine genului liric?!). La scurt timp, (în numărul 14 al “României Literare”) domnul Nicolae Manolescu i-a obiectat – fără a o numi – doamnei Tunegaru că problema nu sunt clasicii, ci felul în care profesorul e în măsură a-i face pe elevi să-i înţeleagă. Observaţia domnului Manolescu e doar în parte corectă: sunt şi lucruri care, cu timpul, devin din ce în ce mai puţin interesante. E trist, dar – din păcate – aşa e: grila elevilor de interpretare a textelor ţine mai puţin de nişte constructe abstracte (pe care trebuie să le înveţe pe de rost – faimoasele elemente de teorie literară), cât de propria lor experienţă cotidiană. Or, cu toată sinceritatea, cred că experienţa majorităţii românilor de astăzi e puţin convergentă cu marile nume ale literaturii nostre. Atunci să nu ne mai citim clasicii? Nu, ci să înţelegem că nu mai sunt chiar aşa de de-la-sine-înţeleşi, că se cuvine să facem, adesea, lungi ocoluri pentru a recupera temele lor. Generaţiei părinţilor mei “Moromeţii” le vorbea, direct, de lumea copilăriei lor şi de dispariţia vechiului sat în comunism; mie însumi – care am copilărit la ţară – îmi aminteşte de gesturile, tot mai vagi (şi, tocmai de aceea, recuperabile altfel: din istoria socială, ori din antropologie), ale unei lumi care s-a stins şi mi-e greu să bănuiesc ce-i vor spune fiicei mele, care n-a mai cunoscut acel rural. Sigur, ştiu, mi se va atrage atenţia că orice operă adevărată are o dimensiune universală, numai că – aş răspunde şi eu – acum trăim sub semnul unei asemenea multiplicităţi a ofertelor, încât nu e deloc limpede de ce un tânăr s-ar apuca de o carte care nu-i spune mare lucru, doar pentru ca, prin analize succesive, să ajungă la universalul din miezul ei. Dacă chiar ne dorim acest lucru, nu e oare mai profitabil să-i formăm tânărului capacitatea analitică pas cu pas, începând de la lucrurile care îi plac şi cărora e înclinat să le acorde – spontan – mai multă atenţie? Eu cred că da. Nu cred că trebuie să ne evacuăm clasicii, dar cred că drumul până la ei va fi din ce mai lung. Pentru a nu-i transforma în simple stereotipuri (eventual “brand”-uri ale unor produse comerciale) şi pentru a-i preţui la justa lor valoare, se cuvine a reface – de mici şi sub întrumarea unor oameni competenţi – textura fină a culturii (şi a epocii) lor, deloc evidentă tânărului care creşte astăzi. De aceea o spun cu toată sinceritatea: eu unul nu văd în atitudinea doamnei Tunegaru nimic iconoclast: dânsa şi-a propus ceea ce ar trebui să fie obiectivul oricărui profesor – să-şi convingă elevii să citească – şi s-ar cuveni ca după această ţintă să fie judecată.
