Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

O scurta si subiectiva istorie a invatamantului postbelic

de Sorina Woinaroski     Contributors.ro
Luni, 3 octombrie 2016, 10:59 Actualitate | Opinii

Sorina Woinaroski
Foto: Arhiva personala

S-a încetățenit de ceva vreme ideea că degradarea învățământului românesc a început cu 25 de ani în urmă.Toată lumea o spune, dar e complet greșit și lucrurile trebuiesc combătute cu tărie și lămurite.

M-am decis să fac o scurtă și incompletă rememorare a câtorva momente și întâmplări din învățământ după ce l-am auzit spunând acest lucru și pe domnul Gabriel Liiceanu într-un interviu acordat lui Dan Tăpălagă.

Am fost timp de 40 de ani profesoară, părinții mei au fost și ei profesori, iar doi dintre bunicii mei au fost învățători. Acasă se vorbea întruna despre școală, examene, teze, manuale. Timpul se măsura în ani școlari.

Voi face o scurtă trecere în revistă a câtorva evenimente și întâmplări, din cele pe care le-am auzit de la părinții mei sau la care am fost eu însămi martoră.

Scopul meu este să infirm ideea că învățământul a intrat în derivă începând din 1990. Atunci s-a schimbat doar viteza de acțiune, s-a dat liber la orice și nimeni nu s-a mai temut de nimic.

Totul a început cu multă vreme în urmă. În 1947 lui Gheorghe Vasilichi, membru al Biroului Politic al PCR, i se propune de către Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej să intre în guvern ca subsecretar de stat la Ministerul Învățământului și Educației Publice. Iată cum relatează el acest lucru: (Gheorghe Neacșu, Din amintirile unui ilegalist – Gheorghe Vasilichi, Apostolii lui Stalin”, Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia ed. Adevărul)

„ ….am acceptat bucuros să încep munca. Numai că mă îndoiam dacă eu, cu patru clase primare, sunt cel mai potrivit să lucrez la Ministerul Învățământului.”

A urmat reforma învățământului din 1948.

S-a desființat examenul de capacitate care acorda calitatea de profesor titular în învățământul liceal.

S-a înființat „Școala de doi ani”, cea care înlocuia cei 8 ani de liceu, dar putea fi urmată doar de clasa muncitoare, adică de persoane cu dosar aprobat de Partid (care partid? – unicul).

S-a introdus în universități învățământul „fără frecvență” de trei ani cu ajutorul căruia au devenit profesori în mare viteză puzderie de nechemați, de analfabeți, de activiști de partid. Deveniți profesori diplomați, mulți au înlocuit profesorii din liceele cu renume,  în timp ce aceștia au fost transferați în comunele din județ.

S-au introdus taxe uriașe de studii pentru elevii și studenții cu dosar prost,așa că cei mai mulți au abandonat școala din lipsă de bani. Ce însemna „dosar prost”? Semnificația acestei sintagme a variat în decursul timpului. Însemna: părinți, unchi, mătuși, bunici cu probleme: preoți, meserii liberale (medici, farmaciști, avocați, funcționari bancari), orice fel de persoane care aveau o afacere în care foloseau muncă salariată (ateliere, țăranii „chiaburi”, cârciumari), asta ca să nu mai pomenim de cei care aveau o fabrică, proprietarii de case. Mai erau și foștii membri ai partidelor istorice.

Parte din aceste persoane erau deveneau adesea deținuți politici.

Apoi lucrurile au progresat. Asemenea copii nu mai erau primiți deloc în licee și facultăți. Un certificat medical care atesta faptul că locuiești în mediu infestat cu tuberculoză era un mod de a te muta la o școală din altă localitate, unde ți se mai pierdea urma.

În facultățile considerate ideologice (drept, filozofie, istorie, filologie, etc.) sau în cele economice au fost eliminați și înlocuiți mare parte din profesori cu intelectualii „de tip nou”. La Academia de Studii Comerciale, devenită „Institutul de Studii Economice și Planificare –  V.I. Lenin”, se spune că existau persoane care aveau simultan calitatea de profesor la o facultate și de student la f.f. la o alta. Unii dintre ei obținuseră diploma de bacalaureat ulterior licenței.

Durata școlii de 12 ani s-a redus mai întâi la 11 și apoi, în 1954, la 10 ani. Dar lucrurile se mai și relaxau. În 1959 termina iarăși liceul prima serie de elevi absolvenți a 11 clase și cam 10 ani mai târziu se revenea iar la liceul de12 ani.

A urmat „revolta de la Budapesta” din toamna anului 1956, urmată de speranța unor tineri că lucrurile s-ar mai putea îmbunătăți. Faptul s-a soldat cu condamnări pentru complot împotriva statului socialist de câte 10 ani, aplicat chiar și elevilor din clasa a 9-a sau a 10-a.

Cu această ocazie Partidul a decis că trebuie urgentată formarea unei intelectualități noi și a introdus sistemul de burse de întreprindere. Un serios procent (la facultățile tehnice depășea 50%)din locurile din facultăți s-a alocat muncitorilor care veneau cu recomandarea organizațiilor județene de partid. Se organizau două examene succesive de admitere: primul pentru bursieri, iar  cel de al doilea, în locurile libere rămase, pentru toți absolvenții de liceu.

Numai că aici intervenea și minciuna. Nici pentru aceste locuri, rămase libere, candidații nu erau egali. Pentru înscrierea la examen se completa un formular de circa 12 pagini. Răspundeai la multe întrebări în legătură cu familia și, ca nu cumva să scape ceva, după ce declarai totul despre părinți, unchi, mătuși, bunici, ultima rubrică se intitula: „Alte rude cu probleme”. După examenul scris, la afișarea listelor pentru oral, apărea și o mică listă cu cei excluși din examen pentru probleme de dosar. Până aici totul era la vedere.

Dar asta nu era totul. Pe listele de la examenul oral, liste pe care le primeau doar membrii comisiilor de admitere, candidații nedoriți aveau trecut în dreptul numelui un punct negru. Pe catedră se găseau două tipuri de bilete în cele două margini ale catedrei și fiecărui candidat i se indica locul de unde trebuie să-și aleagă subiectul. E inutil să adaug faptul că gradul de dificultate, corectitudinea întrebărilor chiar, erau diferite. Faptul acesta îmbunătățea și mai tare componența socială a noilor studenți. Acest lucru nu mai poate fi astăzi constatat în niciun fel. Aceste dispoziții erau doar verbale, venite de la organizația de partid a institutului și s-au mai păstrat doar în memoria examinatorilor sau a fiilor lor (câți mai există).

Dar a trecut și asta, atmosfera s-a relaxat, locurile pentru bursele din întreprinderi s-au desființat din 1962 și lucrurile păreau în regulă. Problemele de dosar nu mai contau, studiile și repartițiile de după absolvire depindeau doar de performanțele la învățătură. Ieșiseră din închisori elevii și studenții condamnați în 1957, care puteau să-și continue studiile.

Se întocmeau listele de absolvenții universității cu medii între 9 și 10 și ei erau cei care puteau opta pentru locurile din institutele de cercetare și învățământul superior.

Chiar așa, toți? Nu chiar. Aceste liste mergeau mai întâi la Ministerul Învățământului, se cercetau și reveneau adesea cu câte două-trei nume șterse. Din ce motive? Ce întrebare! De când Partidul dădea socoteală supușilor pentru acțiunile sale? Noi trebuia doar să luăm la cunoștință. Partidul nu greșea niciodată.

Și au trecut câțiva ani, a venit la conducerea țării Nicolae Ceaușescu, a apărut speranța unei oarecare liberalizări. Dar asta până în 1971, când lucrurile au pornit-o iar la vale. S-au blocat posturile în învățământul superior,iar pentru susținerea unei teze de doctorat era necesar acordul organizației de partid.

Au apărut lungile perioade de practică la culesul recoltei (o lună pentru studenți și elevii din orașe și până la terminarea culesului pentru cei din sate).

S-au micșorat numărul de locuri în liceele teoretice și în universități, s-a introdus perioada de practică în atelierele școlii, în care cu niște maiștri buni de nimic, în ateliere fără dotări tehnice, se pierdeau săptămâni întregi de școală, dar se acorda o diplomă formală într-o meserie oarecare.

Toate acestea nu au făcut decât să strice criteriile de evaluare, de competență. Așa au apărut minciuna și frauda. Dacă notele se acordau conform instrucțiunilor  de partid,mereu altele, dacă fii noilor cadre de conducere erau avantajați, dece nu ar fi fost bune orice alte criterii?

Așa se face că pe la mijlocul anilor 1970 au izbucnit scandaluri uriașe de corupție. Note acordate pe bani, teze de admitere cu semne ușor de identificat, completate cu stiloul de membrii comisiei de admitere sau înlocuite cu altele

în timpul perioadei de corectură, note modificate la sfârșit de persoane cu acces la dulapul cu teze. Au existat săli de examen speciale în care persoane bine instruite scriau pe tablă odată cu textul problemelor și rezolvarea acestora. Se spune că la sfârșitul fiecărei sesiuni de admitere în facultate se strângeau la minister cam un metru cub de reclamații, care nu aveau nici-un efect. Asta mărea curajul participanților și fenomenul creștea cu avânt.

Dar deodată s-a schimbat ceva. Nu se știe dece tocmai atunci. În primăvara anului 1975, în ASE au fost reținuți pentru cercetări câțiva profesori, s-au cerut lucrările scrise de la examenul de admitere din ultimii doi ani, s-a instituit o comisie externă de control și lucrurile au explodat. Studenți proaspăt admiși în facultate și părinții lor au fost cercetați și convinși „prin metode specifice” să spună cum au obținut note cu mult mai mari decât meritau și ce era cu semnele distinctive de pe teze. Au fost reținuți profesori, cercetările s-au tot extins până au ajuns la persoane mult prea suspuse și au fost stopate.

A urmat un proces soldat în general doar cu condamnări cu suspendare.

Raportul final al instituției menționa faptul că printre vinovați nu se găseau  membri de partid, persoane cu o conștiință exemplară.

Era, evident, o altâ minciună, iar lucrurile stăteau exact pe dos. Responsabilii principali era organizatorii examenelor, toți persoane cu funcții importante.

Explicația consta în faptul că un membru de partid nu putea fi arestat fără prevenirea organizației din care făcea parte suspectul, se organiza ad hoc o ședință, respectivul era exclus din partid fără ca el să afle și imediat se prezentau la ușa sa reprezentanții legii.

Motivul pentru care în ASE a fost cel mai extins caz de corupție cred că se explică, în afara dimensiunii instituției, și prin faptul că aici a fost înlocuit aproape complet corpul profesoral cu intelectuali de tip nou la reforma din 1948. Facultățile vizate mai puțin din punct de vedere ideologic au fost mult mai ferite de tot felul de nereguli.

Dar doctoratele? Doar membrii familiei Ceaușescu au beneficiat de titluri nemeritate? Dar activiștii din linia a doua, a treia și cei din spatele lor?

O mulțime dintre ei au studiat în diverse instituții, le-au absolvit cu bine fără ca să fi călcat vreodată prin facultățile cu pricina.

Costică Dobrescu (caz real, nume fictiv), lector univ. la o catedră din ASE, a câștigat prin 1978 o bursă de studii în SUA. Nu s-a aflat nimic despre concursul la care a participat, despre condițiile cerute. Erau cam secrete. A obținut repede și pașaportul, a urmat un curs intensiv de limbă engleză ( două-trei ședințe) și a plecat rapid la perfecționare. Câteva luni mai târziu s-a întors cu o servietă plină de cărți și publicații de specialitate, lucrări greu accesibile în acele vremuri unui profesor de pe la noi, și în câteva luni a anunțat că  și-a terminat teza de doctorat. La puțin timp după asta, teza a fost retrasă. S-a auzit că fuseseră informați chiar profesorii din comisie despre titlul lucrării plagiate de la persoane foarte bine informate ale cooperativei „Ochiul și timpanul”.

Dar lucrurile s-au rezolvat, Costică s-a reabilitat pe toate planurile și anul următor teza sa a trecut cu bine de membrii comisiei. Colegii așteptau cu interes susținerea publică și urmăreau cu atenție avizierul facultății, unde trebuia să apară anunțul cu data și locul evenimentului.

Dar ghinionul l-a urmărit pe bietul om și de această dată. Pe afișul care anunța susținerea tezei fusese trecut greșit numele său. Ce întâmplare! În loc de C. Dobrescu apăruse numele D. Constantin. De nefericita întâmplare s-a aflat câteva zile mai târziu, după ce susținerea avusese loc cu bine și fără martori. Comentarii, râsete, glume, dar totul se terminase cu bine și asta era cel mai important.

Ar mai fi multe de spus despre modul în care ajunseseră lucrurile în regimul comunist.

Nu vreau nici un moment să se creadă că nimic nu mai funcționa corect în școală. Am fost elevă în perioada 1948 – 1959, ani cumpliți, greu de înțeles pentru cei tineri, dar învățământul se salva prin vechii profesori, cei ce trecuseră examenul de capacitate, formați înainte de război. Nici nu observai cum profesoara de Limba română aluneca de la subiectul zilei, Dan Deșliu de ex., la Eminescu sau de la V. Em. Galan la Ion Creangă. Exemple sunt multe. Am întâlnit apoi în facultatea de matematică a Universității București mari profesori, persoane cu totul remarcabile, mari personalități, matematicieni de renume. Elevii lor au împânzit universitățile lumii.

Peste tot au fost profesori, directori de școli și institute care au ocrotit colegi, elevi, biblioteci, au format și au lăsat în urma lor pe alții care să le continue opera. Au apărut noi profesori competenți și cu dragoste de școală. Știu licee de mare calitate  în care, cu complicitatea conducerii, se organizau clase speciale cu cei mai buni profesori, pentru elevii cei mai dotați. Totul se făcea însă cu discreție. Partidul Comunist, sistemul, nu simpatizau elitele.

Profesorii de calitate, care-și iubeau meseria nu erau încurajați, recompensați oficial. Rezultatele lor apăreau în ciuda sistemului, iar nu datorită lui.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













800 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică