Motto: “Bunăstarea umanității nu mă interesează decât din clipa in care incetează de a mai fi criminală și devine morală”–Panait Istrati (1929)
Există în veacul XX destine absolut extraordinare. Să ne gândim, de pildă la un Malraux, plecat în anii ’20 spre Asia în căutarea comorilor unor imperii dispărute și a revoluției mondiale. Revenit în Franța, devine campion al antifascismului și romancier de geniu. A luptat in Spania in tabăra republicană, a făcut parte din Rezistența antinazistă, apoi a devenit gaullist, chiar ministru al culturii. Mai aproape de noi, Panait Istrati, alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.
In viziunea lui Malraux, pe care o impărtășim, Istrati “considera revoluția ca fiind inseparabilă de o voință etică, de o voință de justitie”. Cand a constatat absența acestei dimensiuni, a denunțat dictatura bolșevică drept un stat terorist-polițienesc. Spre deosebire de prietenul sau Nikos Kazantzakis, rămas fidel utopiei leniniste și atras de liderii carismatici totalitari, Istrati și-a recunoscut eroarea despărtindu-se in chip sfașietor de o intreagă familie politică si spirituală. Cartea lui Istrati “Vers l’autre flamme” (octombrie 1929) a fost una primele mari confesiuni despre ceea ce s-a numit zeul care a dat greș. Fapt fascinant, Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută in Franța, la Gallimard, in 1935.
Când a rupt cu stalinismul, aceiași oameni care îl adoraseră până atunci l-au acuzat că este vocea “lumpen proletariatului”, o categorie pe care se cuvine, dacă ești un marxist ortodox, să o disprețuiești fără rezerve. A încetat a mai fi “un Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit, primind scrisoarea sa dintr-un spital în care era tratat după o eșuată tentativă de sinucidere, autorul lui “Jean-Christophe”, laureatul premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland.
Cum a ajuns Istrati, acest autodidact de geniu, un premergător poate al lui Eric Hoffer, greco-românul cosmopolit, inamicul mortal al filistinismului burghez, cel care a prefațat prima carte a lui Orwell tradusă în franceză, să rupă cu sovietismul? Cum a văzut el, nostalgicul haiducilor, al cuțitarilor beți, al târfelor cu și fără respect, dar și al tavernelor rău-famate, peregrinul prin Cairo, Istanbul, Marsilia și Constanța, să descopere adevărul despre Rusia lui Stalin înaintea atâtor spirite erudite și scorțoase? Credem că tocmai în această dezrădăcinare totală, în refuzul înregimentărilor mecanice, deprimant de previzibile, se află secretul trezirii lui Panait Istrati, marele prieten al lui Victor Serge și al lui Boris Souvarine. Vom reveni curând asupra personajului Victor Serge, emblematic pentru acea minoritate care nu a capotat moral atunci când era miez de noapte în secol (e titlul marelui său roman, admirat de Susan Sontag și nu doar de ea).
Când scrie, cu oarecare acră condescendență despre Istrati, Ehrenburg plătește tribut poziției oficiale: asemeni unui Gide (doar că acesta după zece ani!), Istrati a denunțat Marea Minciună. O minciună pe care Ilia Grigorievici a servit-o din plin, cel puțin până la moartea lui Stalin. Sigur, după aceea a scris “Dezghețul”, o nuvelă care a dat numele epocii în care se sfârșea marea glaciațiune. Cu toate omisiunile și chiar falsificările, memoriile lui Ehrenburg, “Oameni, ani, viață”, au fost una din cărțile care au schimbat percepții și au reabilitat memoria multor victime, între care Isaac Babel, Marina Țvetaeva și Tițian Tabidze. La fel de important, Ehrenburg a avut curajul, pentru că nu se poate nega că și în anii ’60 tot curaj era, să atace antisemitismul sovietic.
Istrati a greșit de multe ori în viață, inclusiv în momentul în care a acceptat să devină editorialist al ziarului lui Mihail Stelescu, “Cruciada românismului”. Ni-l putem închipui zâmbind amar la gândul că tocmai el, cel care scrisese despre Ștefan Gheorghiu și Cristian Racovski, a ajuns în tabăra xenofobă. Dar nu a devenit niciodată legionar. Nu a fost nici comunist, nici fascist. A fost un spirit liber, a alunecat în direcții pe care, când a mai avut putere, le-a recunoscut ca eronate. În istoria onoarei dintr-un veac fără onoare, numele lui Panait Istrati strălucește diamantin.
S-a spus că cele trei volume semnate de Istrati ar fi fost scrise în realitate de Serge și Souvarine. Ne îndoim că autorul “Chirei Chiralina” avea nevoie de o asemenea tutelă. Cei doi l-au ajutat, negreșit, în documentare și în structurarea reflecțiilor sale. Dar erau . ale saleIndignarea sa în raport cu ignominiile birocratice din Rusia Sovietică era genuină, nu avea nevoie de imbold exterior. Istrati nu era nici troțkist, nici anarhist. A detestat stalinismul. Era un indrăgostit de libertate, se ferea de orice corset ideologic.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
