Fondatorul bolșevismului, Vladimir Ilici Lenin, a fost un posedat ideologic. Am recitit zilele acestea o carte minunată. A apărut acum mai mult de douăzeci de ani la Princeton University Press și se intitulează “Through the Russian Prism: Essays on Literature and Culture”. Autorul ei este regretatul profesor Joseph Frank, creatorul definitivei și imposibilei de întrecut biografii a lui Feodor Dostoievski. O carte superbă scrisă de profesorul Universității din Chicago, Toma Pavel, și intitulată “The Lives of the Novel”, este dedicată memoriei lui Joseph Frank. Fac trimitere la opera lui Frank pentru că, în propriile mele prelegeri în fața studenților de la Universitatea din Maryland, precum și în scrierile mele, explorez încontinuu sensurile hermeneuticii lui Dostoievski asupra nihilismului revoluționar din capodopera sa, “Demonii”. Aceasta este, pentru mine, interpretarea chintesențială a pasiunilor revoluționare care au dus la distrugerea vechii civilizații burgheze europene. “Demonii” este cartea pe care aș recomanda-o pentru o imaginară școală a civilizatiei. Există mai multe aluzii la aceste forțe barbare și în superbul și cel mai recentul film al lui Wes Anderson, “Grand Budapest Hotel”.
Vizionarul Serghei Neceaev l-a inspirat pe Feodor Mihailovici să creeze personajul Piotr Verhovenski, unul din acei adepți fanatici discutați de Eric Hoffer în importanta sa carte, extrem de apreciată și de Hannah Arendt, “The True Believer” [apărută recent în lb. română -"Adepții fanatici: Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă", Polirom, 2013]. O personalitate magnetizantă, o combinație de terorist ascetic și guru hipnotic, Neceaev a reușit să-l farmece la un anumit moment pe profetul anarhist Mihail Bakunin. Acesta din urmă nu a putut vedea că Neceaev nu era pur și simplu rebelul inocent cu care decisese să se împrietenească, ci, în chip mai sinistru, un avocat al terorii diabolice. Neceaev a reușit să devină alter ego-ul lui Bakunin și, pentru o relativ scurtă perioadă de timp, deși cu consecințe de durată, s-a transformat în fiul spiritual al oracolului anarhist. În anumite privințe, Neceaev anticipează impostorul pervers din “Mario și magicianul” de Thomas Mann.
În iulie 1870 (să remarcăm în trecere că este anul nașterii lui Lenin), Bakunin îi trimitea o scrisoare unui prieten din Elveția în care descria cum vede el rolul diabolic al lui Neceaev. Joseph Frank o citează extensiv, privind-o în mod corect ca pe un document esențial pentru înțelegerea gândirii revoluționare moderne: “Când e vorba să servească ceea ce numește a fi cauza, nu ezită; nimic nu îl împiedică și este nemilos cu sine și cu ceilalți. Aceasta este principala calitate care m-a atras și care m-a impulsionat să caut să mă alătur lui pentru mult timp. Unii oameni spun că e pur și simplu un escroc–dar asta e o minciună! Este un fanatic devotat, dar, în același timp, un fanatic foarte periculos, a cărui asociere nu poate fi decât primejdioasă pentru toată lumea… Ne-a trădat tuturor încrederea, ne-a furat scrisorile, ne-a compromis teribil, într-un cuvânt, s-a purtat ca un nemernic. Singura lui scuză este fanatismul său! Este teribil de ambițios fără să o știe, pentru că a ajuns să identifice cauza revoluției cu sine însuși–dar nu este un egoist în sensul clasic al cuvântului deoarece își riscă foarte tare viața și duce existența unui martir, plină de privațiuni și de o activitate incredibilă.” (Joseph Frank, “Through the Russian Prism: Essays on Literature and Culture”, Princeton: Princeton University Press, 1990, pp. 142-143).
De fapt, Bakunin era chiar vizionar: observațiile lui incisive pot fi utilizate foarte bine pentru a descrie ardoarea milenaristă a lui Lenin însuși. “Demonii” reprezintă povestea unui chiliasm revoluționar inspirat de porniri utopice exacerbate. Celula revoluționară condusă de Verhovenski este, la rigoare, o comunitate sociopatică. În acest sens, romanul devine un diagnostic, o etiologie și o avertizare. Pe de altă parte, identifică acele capcane aflate în inima modernității și prăbușirea valorilor morale tradiționale sub atacul scientismului, materialismului și radicalismului egalitar.
Există câteva cărți fundamentale care se concentrează asupra originilor intelectuale ale leninismului. Permiteți-mi să menționez aici scrierile lui Nikolai Berdiaev, Franco Venturi, James Billington, Hélène Carrère d’Encausse, Alain Besançon, Bertram Wolfe, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Martin Malia și Adam Ulam. Când examinăm mentalitatea bolșevică, trebuie să-l evocăm pe Nikolai Cernîșevski cu al său roman, îngrozitor din punct de vedere estetic, repugnant moral, dar extrem de stimulativ politic, “Ce-i de făcut?”. Principalul personaj în acea carte era “Omul Nou”, un Rahmetov autoflagelant, model pentru Lenin, Troțki, Dzerjinski, Sverdlov, Stalin și Georgi Dimitrov. Bolșevicii divinizau voința revoluționară, un ecou al rădăcinilor lor în tradiția rusă a revoltei sociale. De-a lungul secolului XX, voința revoluționară a inspirat tentative nesăbuite și adesea criminale de a distruge fundamentele libertății, de la Lenin, Mussolini și Hitler, la Stalin, Mao și Pol Pot.
Atunci când îmi țin seminarul despre sursele totalitarismului, discut “stâlpii de aluminiu” descriși de Șigaliov, ideologul monoman din “Demonii”. Acei stâlpi, arăta el, fuseseră înălțați nu pentru vrăbii, ci pentru ființele umane. În a sa cosmologie materialistă lipsită de suflet, nu există loc pentru milă, compasiune și solidaritate umană autentică. Aceasta este utopia socială a șigaliovismului, o ficțiune coșmarescă a fericirii compulsive, dictată de stat. Dostoievski știa asta atunci când scria, în februarie 1877, în “Jurnalul unui scriitor”: “Cum poți asocia oamenii pentru a-ți atinge țelurile civile dacă nu ai nicio bază în măreața și esențiala idee morală?” În aceste condiții, exterminismul social, anihilarea demonului social dispensabil (sau, așa cum l-au înțeles național-socialiștii, rasial), a “dușmanilor poporului”, a burghezului, culacului, evreului, aristocraților, “intelectualilor șovăielnici”, a preoțimii (etc.), devine o cauză sacră: “Fraternitatea va fi creată ulterior din proletariat, iar tu – tu ești o sută de milioane de suflete condamnate la exterminare și nimic mai mult. Tu ești anihilat de dragul fericirii omenirii. Alții, aflați printre maeștrii de manej [conducătorii circului], spun direct că n-au nevoie de fraternitate, că această creștinătate este un nonsens și că viitorul umanității va fi proiectat doar pe baze științifice”.
http://souloftheeast.org/2014/05/30/dostoevsky-on-socialism-pt-i/
Doctrina lui Șigaliov a fost o utopie socială absolută, o sinteză logică perversă din Platon, Rousseau și Fourier. Modelat după chipul și asemănarea lui Neceaev, apologetul terorii, Piotr Verhovenski merge chiar dincolo de Șigaliov, pe care îl percepe ca extrem de ineficient cu ale sale contemplații dogmatice. În fapt, șigaliovismul ar fi rămas un exercițiu de fantasmare socială sterilă fără acești gangsteri ideologici care l-au transformat într-o catastrofă globală kafkiană. Este tocmai ceea ce poetul polonez Aleksander Wat a identificat a fi prezența Diavolului în Istorie, o temă explorată cu măiestrie de Leszek Kołakowski, și una pe baza căreia mi-am elaborat cartea omonimă.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
