Hecatomba Primului Război Mondial a fost o mană cerească pentru proiectul revoluționar bolșevic. Acum o sută de ani, aflat în exil la izbucnirea carnagiului global, Lenin scria în presa socialistă europeană despre necesitatea luptei împotriva șovinismului și patriotismului burgheziei tuturor națiunilor, fără excepție. Se pronunța cu vehemență împotriva a ceea ce el numea falimentul Internaționalei a II-a și, asemeni Rosei Luxemburg și lui Karl Liebknecht, proclama necesitatea transformării războiului de “brigandaj imperialist” într-un apocalips social. Lenin nu era un pacifist. Pentru el violența făcea parte din codul genetic al iminentei revoluții mondiale. Concomitent, solicita organizarea țărilor într-o singură entitate a Statelor Unite (socialiste) ale Europei, deziderat al internaționalismului marxist. Nu uita nici de țarism, căruia îi cânta prohodul și-l dorea înlocuit cu o republică democratică bazată pe confiscarea proprietății private și pe lupta de clasă (din articolul “Sarcinile social-democrației în timpul războiului european”).
Cu alte cuvinte, liderul bolșevic nu concepea altceva în afară de transformarea prezentei conflagrații imperialiste într-un adevărat război civil global. Cum observă profesorul Anson Rabinbach de la Princeton, conceptul de “război civil internațional” este tot mai frecvent folosit în literatura despre veacul XX (v. articolul său “Aftermath”, în “Times Literary Supplement”, July 11, 2014, pp. 8-9). Abordarea lui Lenin, ortodox marxistă, îl făcea să se concentreze pe fundamentele economice și politice ale regimurilor, bucurându-se în același timp de siguranța și confortul personal într-un Imperiu Habsburgic aflat la apus și apoi în liniștea senină a unei Elveții ferită de ororile războiului.
Leninismul a fost un astfel de produs bastard al primei conflagrații mondiale, o construcție ale cărei efecte se vor vedea în evoluțiile politice europene ulterioare. Acest război a dat naștere la o cultură a dreptei radicale în Germania, la un republicanism civic revizionist printre veteranii de război ai Franței, ori la un consens conservator moderat în Marea Britanie. Uniunea Sovietică însă, a cufundat experiența traumatică a războiului într-o mare de tăcere. Ceea ce se întâmplă îndeobște după astfel de evenimente majore (cimitire, monumente publice, zile comemorative, etc.), nu a fost nici măcar tangențial atins în patria bolșevismului. În loc de astfel de elemente de memorie, bolșevicii au ales să eternizeze un alt tip de istorie: cea a vieții și gândurilor lui Marx și Lenin, cea a tradiției revoluționare! În acest sens, Rusia rămâne complet absentă din studiile comparative privind moștenirea Marelui Război. Acele locuri ale memoriei, așa cum le numea Pierre Nora, ar fi trebuit să fie, pentru ruși, prezența cât se poate de fizică a anumitor simboluri, mituri și ritualuri care leagă o anumită comunitate de trecutul său. În Rusia proaspăt bolșevizată, acest loc al memoriei a fost ocupat, cu arme și bagaje, de Lenin însuși. Narațiunea dominantă a combinat trecutul rus cu experiența sovietică.
Alpinistul Lenin (anii de exil)
Dezvelirea monumentului lui Karl Marx a fost prilejul pentru fondatorul bolșevismului să afirme continuitatea dintre doctrina revoluționară germană și practica revoluționară rusă. În fapt, spre a parafraza o faimoasă formulare a lui Engels, nu proletariatul german, neutralizat de profiturile imperialiste și amorțit de retorica șovină, ci acela rus s-a dovedit moștenitorul filosofiei clasice germane. Nu degeaba și-a petrecut Lenin anii de exil elvețian din timpul războiului citind “Știința logicii” și alte scrieri ale lui G. W. F. Hegel. Partidul de avangardă, imaginat de Lenin în 1902, în pamfletul “Ce-i de făcut?” și incarnat în facțiunea bolșevică după sciziunea din 1903, era acum agentul revoluționar total, expresia negativității incoruptibile visată de autorul “Fenomenologiei spiritului”. Când un G. W. F. Hegel spune că ar trebui repetată marea provocare leninistă, el are în vedere faptul că, în 1914, când toate forțele lumii păreau să conspire în direcția șovinismului militarist, Lenin a ales o altă cale, a gândit și a practicat imposibila negație. Ceea ce uită Žižek este că tocmai forțarea cataclismică a ritmului istoric, voluntarismul nesăbuit, exaltarea rolului unei comunități de aleși, asceticii revoluționari de profesie auto-desemnați drept făptuitorii misiunii istorice a proletariatului, toată această celebrare a organizației revoluționare și a obsesiilor ei ideologice, au dus la despotismul fanatic al dictaturii bolșevice.
Ce s-a întâmplat totuși cu memoria Primul Război Mondial, dată fiind această bastardare a unui episod traumatic? Emigrația militară rusă a fost poate cel mai important vehicul de perpetuare a respectivei povești. În mod abracadabrant, întreaga memorie rusă a secolului XX a fost divizată între Uniunea Sovietică și emigrația rusă. Și, astfel, în perioada interbelică, emigrația militară rusă s-a bazat pe această memorie a Primului Război Mondial pentru a arunca o punte semnificantă între trecutul imperial al Rusiei și prezentul marcat de revoluție și viață în exil. Și deși în nou-creata Uniune Sovietică (Rusia lui Lenin) imaginea războiului era prezentă, golirea ei de conținut a reprezentat mai degrabă o armă de luptă politică pe termen lung (inclusiv sub Stalin). Aceasta nu este deloc o constatare pripită sau lipsită de fundamente sociologice de vreme ce aproximativ două milioane de ruși aleseseră calea exilului către alte orașe europene sau Statele Unite (în special pe Coasta de Vest) ca urmare a revoluției și războiului civil “de acasă”. Ei au constituit ceea ce s-a numit “Rusia de peste hotare”. Cine se va încumeta vreodată să privească în perspectivă comparativă la cele două narațiuni concurente (cea a exilului și cea bolșevică), va avea numeroase motive de exclamație.
Întorcându-ne la Lenin și la Marele Război… când a izbucnit conflagrația, Vladimir Ilici văzuse ocazia perfectă de a da o lovitură decisivă capitalismului. Era de fapt o formidabilă șansă. Contradicțiile din inima sistemului ajunseseră la paroxism, sosise ceasul unei negații categorice, deci al revoluției. Pe care Lenin, la fel ca Rosa Luxemburg, la fel ca Troțki, nu o vedea ca pe o experiență autarhică, redusă la o singură țară, ci ca pe una planetară. În contrast cu poziția Rosei Luxemburg, Lenin nu condamna naționalismul în ansamblu. El face distincția între naționalismul grupurilor oprimate și cel al opresorilor. Îi repugnă autoritarismul țarist, îl urăște personal pe Nikolai al II-lea (“Nikolașka”), detestă naționalismul velicorus, susține principiul autodeterminării națiunilor asuprite din imperiul țarist. Nu va renunța la aceste poziții nici mai târziu, când va ajunge la celebrul, fatalul conflict cu Stalin pe tema situației din Georgia.
Cum nota Hannah Arendt în superbul ei eseu despre Rosa Luxemburg, Lenin a făcut parte dintr-o fraternitate cosmopolită din Europa Centrală. Era convins că frontierele naționale sunt perisabile și că interesele supreme ale proletariatului vor prevala, dincolo de orice meschine limitări naționale. Se aștepta ca partidele social-democrate europene să arboreze același steag al luptei de clasă, de aici și reacția sa furibundă împotriva trădării comise de “social-șoviniști”. Lenin nu suporta jumătățile de măsură, spiritul înclinat spre compromis al adversarilor săi menșevici. Cam așa anticipase el că va izbucni revoluția mondială, din micile “focuri de tabără”, în interiorul fiecărei țări.
În 1916, nerăbdător să-și transforme exilul într-o întoarcere triumfală acasă, Lenin citea filosofie clasică germană, participa la intrigi de partid și scria faimosul pamflet “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”. Pentru el, lanțul imperialist trebuia să fie sfărâmat, iar lovitura nu putea reuși decât în punctul maximei vulnerabilități. Așa s-a născut teoria “verigii celei mai slabe”. Concluzia rezona, pe de altă parte, cu ideea unei poziții intransigente față de capitalism, pretutindeni în lume. Pacea sub flamură burgheză era de neconceput. Pentru Lenin, faza finală a capitalismului, acest imperialism mârșav, era totodată și punctul de debut al revoluției mondiale. “Zecile de milioane de morți și schilodiți lăsați în urmă de război, deschid ochii zecilor de milioane de oameni care sunt asupriți, oprimați…”, scria el în prefața la ediția franceză a pamfletului. Astfel, “din ruina universală cauzată de război, o criză revoluționară mondială se naște, și care… nu se poate termina în niciun alt fel decât printr-o revoluție proletară și prin victoria acesteia”.
Odată proclamată iminența revoluției, se putea trece la acțiunea propriu-zisă. Iar micile întrâzieri au fost puse pe seama trădărilor unor lideri ai Internaționalei a II-a. Lenin s-a întors în Rusia pe 16 aprilie 1917 pentru a prelua de facto conducerea bolșevicilor. Sarcina sa imediată (asupra căreia avusese destule divergențe cu Troțki încă din 1905), era aceea de a răsturna monarhia și burghezia și de a deține puterea până când, incitată de Rusia, revoluția europeană va lua o formă concretă. Cu alte cuvinte, se punea problema-cheie a marxismului in interpretarea leninistă, anume aceea a dictaturii proletariatului. În 1905, îl criticase pe Troțki pentru voluntarism. Acum, preia el însuși ideea unei revoluții neîntrerupte. Leninismul ajunge să încorporeze implicit strategia revoluției permanente. “Tezele din aprilie” sunt de fapt programul explicit al unei revoluții comuniste în curs de derulare. Mulți nu o percep, el o simte. Știe că Istoria este gravidă cu un experiment absolut nou, total diferit de orice existase, politic, economic, moral, cultural, până atunci. Nu contează că Rusia va fi scăldată de fluvii de sânge, nu contează că milioane vor plăti cu viețile lor prețul înălțării Utopiei la putere. Se testează marea “omletă istorică”, nu contează câte ouă vor fi sparte spre a-i garanta existența și supraviețuirea.
Profesorul Toma Pavel are dreptate când spune: “Adevărata nenorocire a secolului XX a fost Primul Război Mondial, fără care leninismul nu ar fi existat. Despre cauzele acestei catastrofe putem vorbi cu altă ocazie, dar mi se pare clar că, între 1914 și 1918, ideea că pot fi trimiși la moarte zeci de mii de oameni pentru avansarea pe câteva sute de metri pentru câteva zile a ieftinit considerabil prețul vieții umane. Dacă avantaje militare minime pot fi plătite atât de scump, cum să nu se tragă concluzia, în deceniile următoare, că progresul istoric anunțat de diferite doctrine oraculare, poate, și chiar trebuie, să fie și el plătit cu sacrificii umane la fel de gigantice. Este ceea ce a făcut posibil Gulagul, lagărele de concentrare, Shoah, uciderea în masă.” (mesaj către VT, 4 august 2014)
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
